Moralul – dimensiune psihologică a luptei

Extras din „Fundamente psihologice ale luptei armate”Editia a II-a revăzută si adaugită, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2007

[…]

Abordăm într-un capitol separat problema moralului din considerentul că menţinerea unui moral ridicat, atât în timp de pace, cât şi la campanie conţine chezăşia obţinerii succeselor în instrucţia pentru luptă sau în confruntarea armată.

Moralul este înţeles în mod diferit, interpretările fiind dependente de modul cum diverşi autori încearcă să-i dea o încărcătura psihologică mai amplă sau mai redusă. Autorul unui studiu de dată relativ recentă[1] are meritul de a fi pus în valoare rezultatele cercetărilor în domeniul moralului ale unor specialişti occidentali şi nu numai.

Specialiştii la care ne referim sunt de părere că termenul moral apare în multe situaţii ca element constitutiv al altor concepte, cu o sferă mai largă de cuprindere. Acest fapt are o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea relaţiilor de determinare a moralului.

O serie de studii consacrate moralului relevă multiplele sale determinări şi aspecte specifice, precum şi caracterul său multinivelar. Analiza diferitelor definiţii ale conceptului evidenţiază necesitatea abordării moralului atât din perspectivă interacţionistă – care ţine seama de acţiunea factorilor psihologici individuali –, cât şi a factorilor psihosociali de grup, sociologici – organizaţionali şi situaţionali.

Din această perspectivă, trebuie remarcat că în cercetările americane şi franceze se folosesc chestionare de evaluare a pregătirii morale pentru luptă, unde, în cele mai multe cazuri, moralul este asimilat motivaţiei pentru luptă. În legătură cu aceasta sunt analizate cel puţin patru grupe de factori determinanţi: 1) legitimitatea instituţiei militare în societate; 2) încrederea în comandanţi; 3) caracteristicile mediului militar şi 4) coeziunea trupelor. Pentru fiecare dimensiune sunt stabilite subdimensiuni şi factori caracteristici.

Concluziile cercetătorilor francezi şi americani sunt confirmate şi de studiile întreprinse de germani. Asimilând moralul cu motivaţia pentru luptă Dietrich Ungerer arată că: „soldatul vrea să lupte dacă are încredere în sine (în experienţa propriilor posibilităţi şi capacităţi), în comandanţi, în subordonaţi şi în cei de acelaşi rang (sentimentul de apartenenţă / de grup), în armamentul şi echipamentul său, în sensul şi legitimitatea misiunii”[2]. Din această perspectivă, autorul consideră că moralul în luptă este mai degrabă un produs decât o sumă a celor patru aspecte vizând încrederea (de exemplu, lipsa încrederii în sensul şi legitimitatea unei misiuni nu poate fi compensată de încrederea nezdruncinată în armament şi echipament). Această observaţie are o valoare metodologică de maximă importanţă pentru evaluarea moralului trupelor – respectiv, pe această bază, putem considera că valoarea nivelului moralului este dată de „scorul” cel mai scăzut la una dintre dimensiunile „încrederii” (factori-cheie).

Şi în cazul cercetătorului german, moralul reprezintă un concept constitutiv – parte a conceptului „profesionalism militar corespunzător misiunii primite – respectiv: soldatul trebuie şi poate lupta (aspectul calificării) şi vrea să lupte (aspectul motivaţional) în cele mai favorabile condiţii – cadru ce i se poate crea (tărie, timp, spaţiu etc.) Soldatul poate lupta dacă dispune de deprinderi practice şi intelectuale şi dacă este rezistent din punct de vedere fizic şi psihic. Toate aceste elemente pot fi şi trebuie luate în calcul – ca puncte „forte” sau „slabe”, după caz – în investigaţiile privind pregătirea morală pentru luptă la nivel de individ sau grup.

În opinia altui cercetător german, Gunter Freytag[3], moralul la nivel individual este concretizat în sentimentul de sine, care se întemeiază pe anumite cerinţe fundamentale (de ordin moral), şi anume: experienţele acumulate, sentimentul de siguranţă, aprecierea activităţii desfăşurate, dăruirea (angajare în raport cu sarcina grupului), demnitatea, libertatea de a fi creativ.

În ceea ce priveşte relaţia de încredere în şef, aceasta se întemeiază pe anumite cerinţe impuse şefului: competenţă profesională, comunicarea cu subalternii, capacitatea de a aprecia realizările acestora, onestitate faţă de colaboratori, simţul umorului şi sportivitate.

Este interesantă şi opinia cercetătorului elveţian Pierre G. Altermath[4], care defineşte „rezistenţa umană” (respectiv, forţa morală) ca una dintre cele patru dimensiuni corespunzătoare acesteia.

[…]


[1] Locotenent-colonel Ionel Stoianovici, Moralul militarilor, în revista Spirit Militar Modern, nr.1/2002, p.35-38
[2] Dietrich Ungerer, Menschenführung im Frieden und im Gefecht (Conducerea oamenilor în timp de pace şi în luptă), în Truppenpraxis / Wehrausbildung, Germania, an 40, nr. 11/1996, p.734
[3] Gunter Freytag, Ohne Vertrauen ist alles nichts (Fără încredere totul este inutil), în Truppenpraxis, Germania, an 42, nr.3/1998, p. 197-199
[4] Colonel Pierre G. Altermath, L’aptitude au combat (Aptitudinea pentru luptă), în: Revue militaire suisse, Elveţia, an 137, nr.9, sep.1992, p.24-28, nr.11, nov.1992, p.18-23, nr.12, dec.1992, p.18-21

Extras din „Fundamente psihologice ale luptei armate”Editia a II-a revăzută si adaugită, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2007

Acest articol a fost publicat în Fundamente psihologice ale luptei armate. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *