În condiţiile în care cerinţele unei activităţi fundamentate ştiinţific se impun în toate sectoarele vieţii, apare aproape paradoxal ca pregătirea viitorului „constructor“ de personalităţi umane să fie lăsată la voia întâmplării şi să se realizeze, în măsura în care se realizează, doar pe baza autoinstruirii, empiric. Intuiţia, bunul simţ pot duce cel mult la formarea unor practicieni, dar în nici un caz la formarea unor educatori care să facă faţă exigenţelor instrucţiei şi educaţiei moderne.
Pentru a dovedi utilitatea unei pregătiri sistematice şi permanente în domeniul metodicii se impune să analizăm, fie şi sumar, cel puţin două probleme:
a) raportul dintre pregătirea profesională de specialitate, pregătirea metodică şi personalitatea educatorului militar;
b) rolul personalităţii educatorului militar în etapa actuală.
Fără îndoială, cunoaşterea temeinică a specialităţii este un postulat în discuţia despre condiţia profesională a ofiţerului modern. Nici un fel de metodică nu-l poate împiedica pe instructorul slab pregătit de a se compromite şi, ceea ce este mai grav, de a compromite uneori obiectul pe care îl reprezintă. Totodată, practica a dovedit că unii oameni foarte bine pregătiţi nu reuşesc să transmită ceea ce ştiu, nu reuşesc să capteze interesul şi să stabilească o comunicare cu educaţii, situaţie creată din cauza ignorării unor fapte cu caracter pedagogic şi psihologic, sau a unor aspecte metodice. Selectarea informaţiei, organizarea ei într-o anumită structură, subordonarea ei unor scopuri de cunoaştere şi de formare sunt unele dintre cele mai importante probleme metodice care nu pot fi rezolvate de un educator militar cu pregătire profesională slabă, dar nici nu se pot soluţiona exclusiv prin cunoaşterea specialităţii.
În condiţiile creşterii primatului formativului şi a interdisciplinarităţii în procesul instructiv-educativ din armată, a necesităţii socialmente motivate de a forma profesionişti cu o gândire suplă şi creatoare, capabili să se adapteze la provocările societăţii „tip al treilea val“, specialitatea educatorului militar devine un instrument cu care se acţionează în scopul formării profesionistului. Desigur, instrumentul trebuie să fie solid pentru ca eficacitatea muncii să fie mai mare. Dar „scopul“ rămâne, totuşi, în sfera problemelor psihopedagogice şi metodice.
Studenţii şi elevii, în cadrul practicii pedagogice şi educatorii militari în primii ani de practicare a profesiei, clasifică în ordine ierarhică, printre cele mai mari greutăţi întâmpinate, cele de ordin metodic cum ar fi:
a) cunoaşterea detaliată a unor probleme de specialitate fără stăpânirea unei viziuni de ansamblu asupra disciplinelor respective;
b) greutăţile în a opera o selecţie reală şi motivată în cadrul informaţiei pe care o deţin în legătură cu o temă sau alta şi nevoia mânuirii unor criterii de ordin psihopedagogic;
c) realizarea accesibilităţii procesului predării-învăţării fără a scădea nivelul exigenţelor;
d) corelarea cunoştinţelor în procesul formării noilor noţiuni.
