„Eul”, conştiinţa şi personalitatea

Extras din „Componenta energetică a psihicului uman: perspectivă psihofilosofică”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2005 ISBN 973-663-226-1

 Problematica „eului„, a raporturilor sale cu conştiinţa şi personalitatea nu poate (nu ar trebui) să lipsească din construcţia teoretică şi practică a oricărei psihologii.

Definirea „eului”, ca şi a conştiinţei, a stârnit vii discuţii, nu mai puţin controversate. Astfel, noţiunea „eului” este o consonanţă (armonie) a elementelor subiective, este o noţiune afectivă constituită prin aceste elemente şi care formează un fel de „coloană vertebrală” a vieţii noastre mentale. În alte accepţii, este considerată ca noţiune ce sitnetizează tot ce se referă la „eu”: ca o sinteză (sinteză a conţinutului gândirii, ca viziune prescurtată şi abstractă a o serie de evenimente interne, H. Taine); ca o reversibilitate (o serie care se cunoaşte pe sine ca serie, J.St.Mill).

Există şi definiţii unilaterale: senzualistă („eul” este constituit din ansamblul senzaţiilor actuale, cinestezice sau altele, interne şi chiar externe); emoţională („eul” este o rezultantă sintetică a plăcerii şi a durerii, a atracţiei şi a repulsiei, o sinteză afectivă); intelectualistă („eul” este condiţionat de formarea concepţiei asupra timpului şi prin recunoaşterea faptelor de memorie, unitatea sau simplitatea în multiplicitatea spaţiului, identitatea în schimbare şi în timp, constantul printre constanţi); voluntaristă („eul” este un aspect al voinţei şi al sentimentului efortului); de continuitate („curentul” conţinut-conţinător, ultimul posesor al posesiunii, W.James).

Trebuie, în sfârşit, să distingem şi să plasăm într-o tratare aparte concepţiile mistice: animistă (după care „eul” ar fi expresia unităţii sufletului şi a indiviualităţii lui, fundamentul personalităţii, o proprietate a conştiinţei); inconştientistă („eul” ar fi senzaţia „atitudinii” de unde vor porni impulsurile spre „activităţile anticipatorii” ale organismului, ceva supranatural, o cauză fără cauză, o tensiune spre activitate).

Dincolo de aceste definiţii, care prezintă tot atâtea puncte de vedere din perspective diferite, trebuie să facem distincţia între „eul” psihologic şi „eul” social, de acesta din urmă ocupându-se sociologia.

Din punct de vedere psihologic, cu „eul” omul se naşte, acesta evoluând de la „eul” primitiv, prezent la copil, până la „eul” creator, apărut odată cu conştientizarea de sine a individului. Nu puţine au fost cazurile în care psihologi de prestigiu, cum este cazul lui Jean Piaget, autorul a numeroase scrieri de psihologie a copilului (până la vârsta de şapte ani n.a.), neînţelegând suficient evoluţia „eului”, din faza sa „primitivă”, spre cea „conştientă”, au ajuns la concluzii eronate, elaborând adevărate sofisme. Iată, de pildă, cum prestigiosul psiholog şi epistemolog elveţian Jean Piaget, în lucrarea sa „La représentation du mond chez l’enfant”, dorind să ilustreze cum se formează „eul” la copil, invocă în acest scop marturia scriitorului Ed. Gosse, care povesteşte cum conştiinţa „eului” său a fost pentru întâi oară provocată de constatarea că tatăl său nu este atotştiutor, din moment ce nu a sesizat mincina ticluită intenţionat de el. Dar iată relatarea lui Gosse: „Credinţa că tatăl meu era atotştiutor şi infailibil, din momentul acela a fost moartă şi înmormântată. El ştia, probabil, prea puţine lucruri, dacă n-a fost în stare să ştie un fapt de aşa mare importanţă ca acela ce privea răspunsul corect la minciuna pe care i-am ticluit-o. Dintr-o dată, din toate gândurile care năvăliră în momentul acestei crize, în creierul meu atât de primitiv şi neformat încă, cea mai curioasă era aceea de a-mi fi găsit un tovarăş şi un confident în mine însumi. Exista, aşadar, în lumea aceasta un secret care îmi aparţinea atât mie cât şi unuia care trăia în corpul meu. Eram acum doi care puteam să ne întreţinem. Este greu să defineşti sentimente aşa de rudimentare, dar este sigur că sub forma acestui dualism, mi-a apărut deodată, în acel moment, simţirea individualităţii mele şi este tot aşa de sigur că mi-a fost o mare consolare să găsesc în mine însumi pe cineva care să mă poată înţelege.

În explicarea acestei inedite trăiri a copilului Gosse, pornim de la o întrebare simplă: De unde vine această găsire de „mine însumi” din moment ce autorul însuşi mărturiseşte că  şi-a găsit numai un „tovarăş”, un „confident”? În realitate, în el exista un „eu” înainte, acela înnăscut, primitiv. La acesta s-a adăugat „ceva”. Şi acum urmează incosecvenţa. După toate regulile logicii ar trebui să presupunem că „eul” care a fost cel dintâi este mai primitiv şi mai îndreptăţit să se confunde cu noi înşine. „Eul” cel de-al doilea („confidentul”)  este o construcţie a judecăţii dedusă pe fondul celui dintâi. Căci, este de domeniul evidenţei că până ce n-am simţit în noi o fire de „eu”, n-am putut simţi nevoia unui „confident”. Deci, „confidentul” este o simplă dedublare mentală, fără importanţă pentru natura „eului” cu care ne-am născut.

Cu toate acestea, pentru Jean Piaget, nu „eul primitiv”, ci „confidentul” are toată importanţa. Este clar că e vorba de un sofism. Ne întebăm cum un om de ştiinţă de talia lui Piaget a putut săvârşi o asemenea gravă eroare? Singura explicaţie plauzibilă este că a făcut-o dintr-o raţiune practică. Căci „eul confident” nu este altceva decât conştiinţa limpede de ce trebuie şi de ce nu trebuie să facă omul creştin, este conştiinţa morală a îngerului păzitor, care a fost sugerată micuţului Gosse încă din leagăn şi pe care apoi Piaget o confundă cu „eul” psihologic. Iată, deci, cum ceea ce este produsul din urmă al evoluţiei psihice, din cauza influenţelor religioase, este considerat ca venind înaintea simţirii cu care se naşte copilul.

Condiţia de afirmare a personalităţii, indiferent cum o vom numi, este libertatea, fără de care evoluţia acesteia nu este posibilă. Vom consemna cu titlu exemplificator faptul că insituţia sclaviei a ţinut în loc multă vreme această evoluţie şi tocmai de aceea lumea antică nu s-a bucurat de jocul liber al aptitudinilor sufleteşti.

Dar, în ce raporturi se află „eul” psihologic cu personalitatea? Atât psihologi, cât şi sociologii nu au nici cea mai mică îndoială că între „eu” şi personalitate este un raport de determinare, care se supune aceloraşi legi ca şi cele ale determinismului universal. „Eul” constituie „fermentul”, dar nu şi „tiparul” personalităţii. Acest „tipar” întrece cu mult puterea de construcţie a „eului”. Elementele din care se constituie personalitatea sunt în mare parte organizate prin tradiţie şi cultură, înainte ca „eul” să se afirme. Personalitatea datorează „eului” începutul şi direcţia structurii sale, iar pentru evoluţia ulterioară, adică pentru tot ceea ce priveşte „materialul” şi „forţele” care determină coeziunea acestui „material” personalitatea îşi are propria sa organizare.

Pe de altă parte, personalitatea este bio-psiho-socială, în timp ce „eul” este numai psihic. Omul poate avea mai multe personalităţi în mod simultan, sau, mai bine zis, poate avea o personalitate întretăiată cu atitudini „ocazionale”, dar nu poate avea mai multe „euri”. Iată de ce, dedublarea „eului” este o falsă problemă. În realitate, avem de-a face cu dedublarea personalităţii. La un actor, de pildă, care este unul în realitate, în viaţa de zi cu zi, şi altul pe scenă, nu e nicidecum vorba de dedublarea „eului”, care rămâne mereu acelaşi, ci de crearea unei noi personalităţi, în funcţie de rolul jucat. Actorul are deci mai multe personalităţi, ca şi poetul, pictorul, artistul plastic, omul de creaţie în genere. Chiar şi în cazurile patologice de dedublare, în mod eronat unii psihiatrii socotesc că „eul” se dedublează. Şi în acest caz „eul” rămâne acelaşi, personalitatea, însă, se dedublează. Bolnavul psihic, primind de la organizarea personalităţii sale impresii (mesaje) altele decât cele obişnuite, se crede pe sine altul. Conştiinţa sa „intrepretează” impresiile noi ca formând o nouă personalitate.

Extras din „Componenta energetică a psihicului uman: perspectivă psihofilosofică”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2005 ISBN 973-663-226-1

Acest articol a fost publicat în Componenta energetică a psihicului uman. Salvează legătura permanentă.

12 răspunsuri la „Eul”, conştiinţa şi personalitatea

  1. Emil Marinau spune:

    Mersi pentru explicatia „utila” din introducere si in acelasi timp elucubrata, a eu-lui, care nu e nimic altceva sau dimpotriva este ca sa folosesc si eu o definitie: CARACTERUL.
    Chestia cu Piaget: orice forma de introvertism care poate duce la dedublare a personalitatii dimpotriva este importanta si decisiva… caracterul fiind fractionat, acesta afirma un alter ego! Alter ego-ul mai ales la acea virsta frageda asemenea copilului Gosse, poate sa se insele, poate sa rationeze gresit dar exista si face uz, intra in propria-i posesie.
    Concluzia ta stupida: „Deci, „confidentul” este o simplă dedublare mentală, fără importanţă pentru natura „eului” cu care ne-am născut.”
    Comentez: Eul de la nastere nu valoreaza nimic decit in masura in care reuseste sa se construiasca rau sau prost dar oricind cu posibilitatea de a se modifica radical. Suma unui copil nascut acum sau dimpotriva avortat este exact aceeasi cu suma urmatorului copil (in cazul in care primul a fost avortat) cu simpla specificatie ca este inlocuit si are o intirziere de citeva luni…el se va construi in acelasi anturaj si posibilitati care tin de domeniul parenteral.. (social, cultural, pecuniar etc.) Deci alter ego-ul este deosebit de important mai ales ca are menirea sa suplineasca sau chiar sa inlocuiasca..
    Cu stima……..

  2. Emil Marinau spune:

    „Eul” constituie „fermentul”, dar nu si „tiparul” personalitatii.” asa citez… incredibil…… Eul, Caracterul sau Personalitatea sau ce alt sinonim? Ca altfel se produce pleonasm.. Demagogia oricite nuante ar folosi merge spre fundatura..

  3. piki spune:

    Sa definesti eul prin caracter… ce aberatie!

  4. Emil Marinau spune:

    Pt. piki: consultă te rog dictionarul limbii române la definitia „caracter” si ai sa afli mai multe… ;)

  5. andreea spune:

    ptr piki:caracterul se dobandese ,personalitatea se creaza de-a lungul vietii,inca incepand din perioada copilariei,iar eul ajuta la formarea personaliatii ,deci la crearea unui caracter.

  6. octavc spune:

    Pt. piki: cum reusesti sa fii atat de badaran, fara sa aberezi foarte mult…?

  7. octav spune:

    eul? hm! care din ele? spun asta pentru ca, la un individ, deci la un om, se poate vorbi de cel putin doua euri. ele ar fi adevaratul eu, cel care conduce omul in intrupare, adica in viata dintre nastere si moarte, dar nu ia parte la ea, gasindu-se in alt plan al existentei. el este eul spiritual si din acest motiv il voi scrie de aici incolo cu majuscula. al doilea eu este falsul eu de care se tot vorbeste, caruia putem sa-i spunem si perosnalitatea omului intrupat. s-ar mai putea vorbi de inca doua euri dar, ca sa nu complic lucrurile, ma opresc la cele doua deocamdata.
    ce este falsul eu sau personalitatea? el este constienta de sine care apare in cadrul constientei. constienta este data omului de corpul sau astral. constienta are si regnul animal. deci si animalele au acest corp astral. ceea ce nu au ele, in comparatie cu omul, este capacitatea de a ordona si de a retine impresiile care le parvin prin simturi, la nivelul acestei constiente. de unde vine aceasta capacitate? de ce omul are aceasta abilitate pe care regnul animal nu o are? ea vine de la faptul ca, fata de regnul animal, omul are acel Eu spiritual de care vorbeam mai sus. deci acel al doilea eu care este in fapt Eul real, luat in antiteza cu cel pe care l-am numit si personalitate. problema este mai complicata. Eul, prin actiunea lui asupra corporalitatii da nastere sufletului. abia acesta poseda capacitatile pe care le are omul in plus fata de animal si pe care le-am putea sintetiza in: trairi sufletesti sau sentimente, in capacitatea de a gandi si in cea de a voi.
    spuneam deci ca falsul eu sau personalitatea, este constienta de sine in cadrul constientei. cum se poate ajunge la aceasta constienta de sine in cadrul constientei? numai prin interactiunea cu mediul exterior, interactiune care se traduce prin impresiile pe care le primeste omul prin simturi din lumea exterioara. sa le spunem perceptii. dar perceptii au si animalele doar ca la ele aceste perceptii sunt trecatoare. daca dispare stimulul extern dispare si perceptia. la om este altfel. toate aceste perceptii sunt transformate cu ajutorul gandirii, in ceva care-i ramane in memorie. este vorba de procesul de cunoastere. cunoasterea este intermdiata de gandire. la cunoastere se ajunge prin asocierea unei notiuni fiecarei perceptii. daca nu ar exista aceasta asociere facuta prin gandire, perceptia dispare fara a lasa vreo urma imediat ce organul de perceptie nu mai este excitat de cauza. in cazul nostru, odata cu disparitia perceptiei, datorita asocierii ei cu o notiune prin gandire ramane ceva. acest ceva est reprezentarea sau, altfel spus, ramane notiunea pe care gandirea a asociat-o cu perceptia respectiva. aceasta reprezentarea ramane in… memorie, sa-i zicem memorie. suma tuturor acestor reprezentari formeaza sfera de cunoastere a unui individ. pentru a nu complica si mai mult intelegerea, am sa spun ca toate actele de vointa, sntimentele, procesul de gandire insasi, ma refer la ratiune, se stocheaza in memorie ca reprezentari. noi suntem suma acestor reprezentari.
    spunea cineva mai sus ca la om caracterul se formeaza pe parcursul vietii, sau ceva de genul asta. fals! omul se naste cu o configuratie fizica, ma refer la forma, cu un anumit temperament si cu un anumit caracter. asa cum sunt ele pana la varsta de aproximativ 21 de ani, sunt o mostenire a unei vieti anterioare. abia dupa aceasta varsta omul incepe lupta de a si le remodela. o sa spuneti ca ele sunt, atunci, o componenta de baza a personalitatii noastre. asa este! doar ca ele sunt sesizate de noi tot prin procesul cunoasterii. faptul ca eu sunt, sau ma stiu ca avand un anumit caracter sau temperament sta in mine tot ca reperzentare.
    toate aceste reprezentari stocate in memorie, se manifesta in planul constientei generale a corpului astral. constienta tace, nu are nimic de spus daca noi nu ne individualizam in planul ei cu aceasta sfera a cunoasterii. aceasta individualizare devine in planul ei constienta noastra de sine, adica eul nostru efemer cu care trecem prin viata. de ce spun efemer? pentru ca dupa moarte, in circa patru zile, toata aceasta memorie dispare in univers. acest eu pe care noi ne-am straduit sa-l individualizam prin activitatea de cunoaste dispare pur si simplu. ce ramane? ramane ceva de care inca nu v-am vorbit. ramane adevaratul eu al intruparii noastre. cel care se va alatura Eului spiritual si care va fi cel care va conduce, de sus, noua intrupare. dar asta este alta poveste. sa auzim de bine!

  8. cineva necunoscut spune:

    NU lasati EU sa vorbeasca in locul vostru .

  9. cineva necunoscut spune:

    EU este cel fara nume.
    Cand suntem NOI suntem toti ,EU ramane doar asa cum este .

  10. ?????? spune:

    Zi si mata de specii si metode de comunicare colectiva ,sau inteligenta materiei, sau cum de stau atomii legati unul de celalalt, sau de ce are corpul uman forma pe care o are si ca ovulul de gaina a mai mare desi gaina nu chiar asa de mare ? Observi ca ovulul de gaina are si coaja de ou bogata in calciu ?
    Observi ca eu-l primar se integreaza in eu-l colectiv pe cand eu-creator are tendinta de a se disocia ?

  11. ?????? spune:

    Considerati ca forma scrisa „eu-l” produce o disociere a constiintei si personalitatii sau a parti din aceste ,fata de forma „eul” ce ar reprezenta o forma unitara a intregului ?

  12. ?????? spune:

    Pe de alta parte eul primar integrat in eul colectiv ar putea primi mesaje din partea acestuia care, in raport de mediul si legaturile de integrare sa-i genereze transformari de personalitate posesorului ? O integrare mai evidenta a eului primar in eul social, cu mai multe „sinapse” ar putea genera o instabilitate mai ridicata de personalitate a respectivului posesor al eului primar, mai bine integrat, fata de alte situatii ,precum cea a eului creator, care poate urmareste limitarea „sinapselor” ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *