Pornim de la constatarea că perturbaţiile interne pot fi plasate în domeniul deformaţiilor funcţionale ale umanului, ale căderilor lente sau bruşte de potenţial psihic. Comportamentul militar există în ansamblul unităţii şi al limitelor misiunii, cerând o accepţie mai largă a termenului în cauză. Chiar la început în concretul imediat al timpului de instruire, unii soldaţi şi gradaţi voluntari sunt obişnuiţi să pună eşecul pe seama unor deficienţe, să zicem a nestăpânirii de sine.
În cadrul conexiunii psihosociale, atitudinea activă înseamnă prevedere şi autocontrol. Într-o cercetare de luptă, misiunea primită obligă finalizarea. O serie de confruntări nodale intervin de la o fază operativă la alta, complicând adesea îndeplinirea sarcinii ostăşeşti (o dată intervine terenul, altă dată focul inamicului, întârzierea comandanţilor, ivirea unor tancuri duşmane, căderea unor camarazi etc.). Perspectiva victoriei obligă la efort continuu, fără răgaz.
Chiar în cotidianul banal survin dificultăţi, dar militarul, prin devotamentul şi abnegaţia sa, trebuie să se subordoneze integral scopului urmărit. Istoria ne arată cum eroii poporului nostru au dispus de o funcţionalitate a potenţelor mereu ridicată, de o autodepăşire permanentă.
Roadele continuităţii de tensionare psihică le constatăm în numeroase situaţii de luptă ─ cum ar fi la paraşutiştii din ultimul război mondial. Aceştia au avut un rol important în acţiunile din spatele frontului inamic.
Înrâurirea reciprocă pozitivă împleteşte legăturile interumane şi întăreşte gradul de coeziune, apetenţa la solidaritate, integrare funcţională. O colectivitate instruită, calificată, dispunând de înrâurirea reciprocă pozitivă, capătă o valoare educaţională globală puternică. Colectivitatea militară este un filtru al colaborării dintre ostaşi şi al perceperii universului particular al luptei. Vigoarea şi nivelul educaţional al masei combatante ridică pe luptător la un nivel superior de gândire, voinţă, simţire, afirmare.
Dacă ar fi observabilă constelarea interiorului uman, – să zicem prin variaţii de intensitate – atunci continuitatea s-ar înfăţişa, poate, sub forma unei transmisii de „cuante” ce în mod discret ar acoperi discontinuităţile aparente. Variaţia umanului la luptători legitimează existenţa dinamismului, iar perturbările privesc funcţionalitatea trăirii practice atât la ostaş, cât şi la grup, fără ca „şiragul” să se rupă. Faptul uman, în aspectul psihosocial, rezidă funcţional în ostaş ca ecou al grupului, ca operativitate de conexare a unor stări personale şi colective adecvate momentului tactic.
