Extras din „Fundamente psihologice ale luptei armate”Editia a II-a revăzută si adaugită, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2007
[…]
Prin natura sa, armata este un organism cu o structură riguroasă, care acţionează într-un climat specific de ordine şi disciplină, subordonat rolului şi funcţiei sale de bază – lupta armată. Ea impune ca organismul militar să fie condus, pe toate treptele ierarhice, cu promptitudine, în mod unitar şi decisiv, pe baze de norme regulamentare precise. Conducerea se face prin comenzi, ordine şi dispoziţiuni, care nu presupun neapărat conformare „oarbă” la normă, conformarea având, aşa cum am arătat când am vorbit despre motivaţie, caracter dual: putând fi din convingere sau formală.
Să încercăm să desprindem determinările psihosociale şi raţionale ale dării şi executării ordinelor. O primă analiză, preponderentă, cum este şi firesc, o vom întreprinde din perspectivă psihologică.
„Ordinul reprezintă, din punct de vedere psihologic, actul categoric de organizare şi îndeplinire a unei acţiuni, în care omul joacă rolul principal. Dispoziţiunile prevăzute de ordin au un caracter determinant pentru gândirea noastră şi unul imperativ pentru acţiune. Din punct de vedere psihologic, ordinul, provocând mintea şi sufletul inferiorului, exercită o influenţă încadrantă a proceselor psihice, ce se dezvoltă de la primirea ordinului şi până la executarea misiunii fixate de superior. În darea şi executarea ordinului avem două voinţe – voinţa şefului şi alta, gata să se dezlănţuiască – voinţa executanţilor”[1]. Ordinul nu ne apare ca o simplă relaţie între şeful (superiorul) care-l emite şi executant. Şi pentru unul şi pentru celălalt se angajează procese lăuntrice. Elaborarea şi executarea presupune intrarea în acţiune a unui complex psihologic specific: dispoziţia psihică la un moment dat, exprimată prin interese, trebuinţe, motive, raţiunea care discerne asupra necesităţii şi timpului necesar îndeplinirii, având loc procese psihologice superioare, ca analiza şi sinteza, imaginaţia creatoare, în sensul profilării unor posibile modalităţi de execuţie etc.
În vederea exercitării artei de a comanda prin ordine, în afară de însuşirea tehnicii ordinelor, este nevoie şi de o pătrundere a forţelor psihice (intelect, voinţă, temperament, caracter etc.), ce intră în joc atât la cei care comandă, cât şi la cei ce execută.
Reglementările în vigoare prevăd ca ordinele să fie scurte, clare şi concise. „Scurtimea ordinului economiseşte timp, energie şi – ceea ce este mai important – poate fi înţeles mai repede”[2]. Există însă cazuri, mai ales în ceea ce priveşte ordinul de luptă emis pe timpul exerciţiilor tactice sau în campanie, când acesta are un caracter complex. Măiestria elaborării acestuia cu evitarea unor amănunte de prisos revine comandantului. „Nu poate fi tăgăduit de nimeni că în orice ordin trăieşte ceva din persoana aceluia care l-a întocmit. Elaborarea, ca şi exprimarea sau formularea lui, trec prin filtrul cugetării fiecăruia; de aceea /…/ personalitatea comandantului se reflectă în maniera de a ordona. Structura ordinului arată executanţilor cât de hotărât este comandantul, cât de clar îi este spiritul şi cum ştie să exprime ce vrea”[3]. Uneori se simte nevoia unor explicaţii suplimentare. Ele nu vin neapărat din neîncrederea comandantului în capacitatea subordonaţilor de a înţelege ceea ce li s-a ordonat, ci şi dintr-o necesitate psihologică. „Uneori, în timpul luptelor, explicaţiunea este binevenită. Motivul nu este numai al unei bune înţelegeri, căci ordinul poate fi clar, ci şi a câştiga pe soldat, adică a-l convinge şi determina să arunce în luptă toate puterile lui; această acţiune explicativă să-i provoace tensiunea psihică, care să facă posibil chiar extraordinarul”[4].
După primirea ordinului, cel căruia îi este adresat are obligaţia să răspundă „am înţeles!” şi să treacă la executarea lui necondiţionată, fără comentarii. Pornim de la premisa că a înţeles într-adevăr conţinutul. Problema se pune dacă el îl execută realmente din convingere sau dintr-o obligaţie care poate fi motivată printr-o conformare formală la normă. Aducem în discuţie problema conştiinţei. Dacă se simte util colectivului prin executarea ordinului, fiind convins lăuntric că participă la îndeplinirea unei misiuni de care depinde soarta colectivului din care face parte îl va executa din convingere, în caz contrar executându-l formal sau pur şi simplu refuzând execuţia lui. În ultimul caz, comandantul poate apela la constrângere. Se pune întrebarea: e bine să se pripească luând această măsură? El trebuie să dea dovadă de tact, pentru că: „ordinul nu trebuie să apară ca o constrângere, ci ca o necesitate de neînlăturat, atât pentru trupă cât şi pentru comandant. Constrângerea produce o reacţiune în interiorul individului, care se poate manifesta, fie prin încetineală, fie prin pasivitate. Or, valoarea unei trupe creşte, atunci când ordinul se execută nu datorită unei constrângeri exterioare, ci unei convingeri. Această idee capătă importanţă foarte mare când ne adresăm elementelor culte (cu pregătire şi bun simţ, n.n.), la care convingerea singură decide”[5].
[…]
[1] Locotenent-colonel Constantin Atanasiu, Psihologia şi pedagogia ordinului, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, 1942, p.23
[2] Ibidem, p.34
[3] Ibidem, p.33
[4] Ibidem, p.146
[5] Ibidem, p.145
Extras din „Fundamente psihologice ale luptei armate”Editia a II-a revăzută si adaugită, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2007
