Extras din „Fundamente psihologice ale luptei armate”Editia a II-a revăzută si adaugită, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2007
[…]
Indiferent de domeniul în care se exercită, cunoaşterea ştiinţifică se manifestă prin câteva coordonate, dintre care mai importante sunt: expresia conceptuală a sistemului de informaţii care formează conţinutul respectivei ştiinţe; caracterul obiectiv al metodei de cercetare; descoperirea legilor care guvernează domeniul respectiv; servirea intereselor practicii sociale. Iată o suită de repere pe deplin aplicabile şi psihologiei, disciplină în raport cu al cărei obiect de studiu se ridică problema dacă, în explorarea domeniului psihic, se poate merge progresiv, de la neesenţial la esenţial, de la legături exterioare la legături interne, de la determinările întâmplătoare la cele necesare, redându-se obiectul, cu ajutorul conceptelor, în structura lui contradictorie, în totalitatea determinărilor lui concrete şi în devenirea sa istorică.
Deşi preocupările pentru problemele de psihologie sunt foarte vechi, constituirea psihologiei ca ştiinţă este de dată relativ recentă. Filosofii şi naturaliştii din antichitate au avut şi în acest caz intuiţii geniale asupra naturii şi semnificaţiei vieţii sufleteşti a omului, dar ei n-au depăşit viziunea sintetică şi difuză, naivă şi oarecum poetică, chiar dacă un Aristotel, de pildă, a scris pagini întregi despre simţuri şi raţiune şi a întrezărit înseşi legile asociaţiei la nivelul memoriei.
În decursul istoriei, psihicul a fost, rând pe rând, considerat fie un depozit de senzaţii, o placă de gramofon, o flamă, un foc, o respiraţie, o emanaţie, fie o forţă necunoscută şi incognoscibilă, ceva supranatural, fără asemănare cu lumea lucrurilor cunoscute 1.
Destul de târziu, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cu excepţia lui Descartes şi a unora dintre iluminiştii şi naturaliştii francezi (Diderot, Cabomis, Charles Bonet ş.a.), s-au făcut consideraţii de psihologie într-un chip speculativ, abstract, deductivist, după modelul gândirii matematice şi al combinaţiilor simple sau complexe din chimie (Locke, Spinoza, Hobbes, Condillac etc.).
De-abia în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a început să se detaşeze domeniul specific de studiu al psihologiei, să se contureze mai clar problema metodei şi a stilului de cercetare în plan psihologic, să se caute şi să se descopere, pe cale intuitivă, existenţa unor raporturi cauzale stabile, repetabile între faptele de ordin extern şi faptele de ordin intern, subiectiv, psihic. Progresele realizate în domeniul diferitelor ştiinţe ale naturii (chimie, biologie, anatomie, fiziologie etc.) au spulberat pur şi simplu speculaţiile filosofice despre suflet şi au făcut posibilă abordarea problemelor de psihologie dintr-un punct de vedere mai firesc şi mai apropiat de realitate.
[…]
1 Ştefan Odobleja, Psihologia consonantistă,Editura ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1982,p.75 şi urm.
Extras din „Fundamente psihologice ale luptei armate”Editia a II-a revăzută si adaugită, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2007
