Extras din „Psihologia terorii si teroarea psihologică în situaţii de criză”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare „Carol I”, Bucureşti, 2006 ISBN(10) 973-663-339-x
Începuturile terorismului sunt acreditate mongolilor cei răi[1]. Am spus “mongolii cei răi” pentru că, aşa cum mărturisesc istoricii, au existat şi mongolii cei buni.
Legenda spune că aceştia din urmă, faţă de “cei răi”, care au avut o influenţă nefastă asupra lumii, fiind memorabilă cruzimea lor şi arderea bibliotecii din Bagdad, au fost toleranţi cu religiile (de pildă, creştinii nestorieni din Orient au fost chiar ocrotiţi şi promovaţi) şi cu popoarele care nu li se opuneau. Tot ei au fost cei care au smuls din rădăcini secta asasinilor din Alamut, ce terorizase timp de aproape două secole regiunea Orientului Apropiat şi Asiei Centrale prin asasinate motivate politic.
Aşadar, obţinerea de influenţă politică prin asasinate nu este deloc nouă. În fapt, termenul de “asasin” a intrat în latină şi apoi în limbile europene din Orientul Apropiat. Cuvântul a fost preluat din Siria, unde secta asasinilor, despre care ne povesteşte Marco Polo, era cunoscută sub numele de “hasasini”, care însemna în araba “cei ce folosesc haşiş”.
Între secolele XI şi XIII, secta musulmanilor şiiţi fortificată în munţii din nordul Persiei a terorizat regiunea actualei Sirii, Iran şi Irak. Motivarea era tot politică: reconstituirea califatului fatimid din Egipt. Conexiunile, tot religioase: impunerea sectei ismailite. Instrumentele erau desigur asasinatele.
Din munţii din nordul Persiei, tineri antrenaţi în arta camuflajului şi uciderii, se pare îmbuibaţi şi de haşiş ca să aibă curaj (de unde şi numele lor) şi spălaţi pe creier de promisiuni ale unei vieţi fără de griji în Paradisul în care vor ajunge negreşit după asasinarea duşmanilor, luau drumul Bagdadului, Teheranului sau Damascului, ucigându-i pe liderii politici care nu conveneau. Ca şi astăzi, conducătorii religioşi ai sectei ismaieliţilor, cum mai erau cunoscuţi, le spuneau că după moarte vor avea tot ce îşi doresc, curios fiind că această dorinţă se rezuma, ne spun sursele vremii, la a fi înconjuraţi de femei frumoase şi a bea vinul cel mai bun.
Cert este că secta asasinilor, condusă iniţial de Hassan ben Sabbah, nu folosea armate mari, ci asasinatele ţintite. Au murit asasinaţi sultani şi viziri, şi chiar califii Egiptului şi Bagdadului. Fanatismul şi îndoctrinarea erau armele ismaieliţilor, care ajunseseră să controleze peste 70 de castele din munţii Siriei şi Iranului şi erau temuţi în toata regiunea. Mongolii, care nu glumeau cu astfel de ameninţări, pe care astăzi nu am evita să le asociem terorismului, i-au stârpit de pe faţa pământului în 1273, împiedicând formarea unui stat terorist. Tradiţia asasinatelor, ca armă de dobândire sau exercitare a puterii politice, a continuat însă.
Faptul că secta asasinilor a operat în Orientul Apropiat (fiind de fapt considerată eretică de Islam) nu înseamnă că asasinatele religioase şi politice nu au istoria lor, chiar mai veche, în Europa (să nu îi uităm pe Cezar şi Burebista) sau în alte parţi. În Irak mor şi irakieni, nu numai diplomaţi sau personal internaţional. Atentatele teroriste nu sunt ţintite sau „chirurgical” îndreptate spre lideri sau străini. Zeci de irakieni nevinovaţi mor în fiecare luna în Irak, ca urmare a atacurilor teroriste ale unora de aceeaşi seminţie şi religie ca şi ei. De ce şi-ar asasina însă insurgenţii musulmani, presupuşi a fi în mare parte suniţi, fraţii din Irak şi alte ţări arabe?
Calculul politic al teroriştilor, în cazul diplomaţilor, pleacă de la miza descurajării în special a guvernelor arabe să recunoască guvernul irakian ales la 30 ianuarie 2005. Redeschiderea ambasadelor constituie în optica acestora un sprijin acordat apostaţilor care lucrează cu americanii, prin urmare, colaboraţionism cu ocupanţii. De aceea, au existat atentate şi încercări de răpire ale unor reprezentanţi oficiali ai Bahreinului şi Pakistanului. SUA, care constituie nucleul forţei multinaţionale din Irak, a anunţat că va asigura protecţia reprezentanţilor străini acreditaţi în Irak. În acest fel, Irakul nu va fi izolat, în special de fraţii arabi musulmani, ceea ce ar fi ştirbit legitimitatea, imaginea şi eficienţa noului guvern interimar irakian până la organizarea de noi alegeri.
Instaurarea fricii, terorii, exasperării, insecurităţii cronice peste tot în lume sunt efectele asasinatelor teroriste, fie ele îndreptate asupra oficialilor sau, nediscriminatoriu, ucigând zeci de oameni, cum s-a întâmplat la Londra. Cine ar putea fi mongolii buni ai secolului al XXI-lea care să ne scape de problema sectei „Al-Qaeda”, a asasinilor moderni, cu avioane, maşini-capcană, aruncătoare de rachete, decapitări în direct şi reţele Internet?
[1] Popor migrator vestit pentru cruzimea comportamentală faţă de populaţia din zonele ocupate şi apoi devastate, stabilit, aprox. în secolul al III-lea (d.Hr.), într-un vast teritoriu din Asia Centrală şi septentrională.
Extras din „Psihologia terorii si teroarea psihologică în situaţii de criză”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare „Carol I”, Bucureşti, 2006 ISBN(10) 973-663-339-x
