Forme şi metode de instruire activ-participative

Extras din „Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncţională”, Gabriel Dulea, Editura Militara, Bucureşti, 2008

Centrarea activităţii educative pe individ, ca subiect al educaţiei, presupune folosirea cu prioritate a unor forme şi metode de instruire active, care asigură participarea nemijlocită a militarilor la propria instruire. Există o gamă largă de astfel de metode : problematizarea, esenţializarea, modelarea, dezbaterea de caz, conversaţia euristică etc. Din complexul de metode active care permit individualizarea actului educaţional am selectat doar câteva, încercând să evidenţiem avantajele lor, să sugerăm posibilităţile de diversificare şi de perfecţionare a acestora în variante cât mai apropiate cerinţelor sporirii eficacităţii procesului instructiv-educativ.
• CONVERSAŢIA EURISTICĂ. Face parte din categoria metodelor interogative. Atunci când apelează (utilizează) la o asemenea metodă, comandantul de subunitate realizează, prin intermediul unor întrebări sau, mai bine zis, a unei succesiuni de întrebări, destinate analizei şi soluţionării de către militari, activizarea experienţei cognitive a acestora. Se cere avut în vedere ca întrebările adresate militarilor să suscite capacitatea acestora de a descifra noi relaţii cauzale între diferite procese şi fenomene din realitatea obiectivă. Sesizând notele caracteristice, asimilând noi cunoştinţe, militarii din subunitate vor ajunge la asociaţii constructive, la soluţii diferite ale problemelor teoretice şi practice propuse de comandantul de subunitate pe timpul conversaţiei.
Pentru a spori la maximum funcţiile formative ale conversaţiei euristice se impune o minimă dirijare, o mai mare supleţe, care, în dependenţă de subiecţii supuşi educaţiei, să faciliteze construcţiii de raţionamente logice, să intensifice relaţiile interpersonale de solidaritate ostăşească, de devotament şi abnegaţie în îndeplinirea misiunilor încredinţate.
• PROBLEMATIZAREA. Reprezintă „un sistem de întrebări asupra unei necunoscute /…/, o situaţie în care numărul de reacţii de care dispune subiectul se relevă insuficient şi neadecvat” , determinând o conduită rezolutivă. Elementul specific pentru această metodă este atât punerea problemei, dar mai ales, crearea situaţiilor problemă, „întrucât acestea din urmă pot să apară fără ca întrebările să fie formulate de propunător” .
Prin situaţie-problemă desemnăm o structură teoretică sau acţională complexă caracterizată prin: atipism, netransparenţă, insuficienţa procedeelor uzuale, deschidere spre noi soluţionări, generatoare de conflict conceptual, prezenţa a cel puţin două alternative posibile etc. În sens pedagogic, problema constă într-o dificultate practică sau teoretică a cărei soluţionare independentă subiectul o datorează activităţii sale proprii de cercetare.
Folosirea problematizării în procesul insructiv-educativ din subunităţi presupune un ansamblu de activităţi, cum sunt : organizarea situaţiilor problemă; formularea problemelor; acordarea sprijinului necesar militarilor în rezolvarea problemelor şi verificarea lor; sistematizarea şi fixarea cunoştinţelor astfel dobândite.
Instruirea prin problematizare presupune, în mod explicit: prezentarea adecvată a problemelor ; crearea unor situaţii-problemă ; îndrumarea activităţii militarilor în ceea ce priveşte formularea şi rezolvarea problemelor, în scopul asimilării de noi cunoştinţe şi metode de acţiune, precum şi al dezvoltării capacităţii creatoare ; îmbinarea specifică a aspectelor obiective cu cele subiective etc., ceea ce face ca fiecare situaţie-problemă formulată sau identificată în procesul instructiv-educativ să aibă ca obiect al său un sistem material (fapt, întâmplare), în care militarii şi lucrurile care le satisfac nevoile intră în anumite relaţii.
Problematizarea poartă cu sine un plus de participare, de activism, de implicare în căutarea şi corelarea informaţiilor şi lărgeşte câmpul de posibilităţi cognitive şi operative ale militarilor în rezolvarea ulterioară a altor probleme, în plan mental sau concret induce un nivel crescut de utilizare a gândirii rezolutive, atât de necesară unui proces instructiv-educativ modern, eficient şi, mai ales, vieţii şi activităţii militarilor.
Pentru reuşita instruirii prin problematizare se impune o atentă pregătire psihologică a militarilor. În acest sens, comandantul de subunitate trebuie să-l determine pe militar : să întâmpine (psihic-afectiv şi cognitiv) o problemă, adică să accepte confruntarea cu o dificultate teoretică sau practică; să formuleze el însuşi o problemă sau să înţeleagă problema formulată de comandantul de subunitate; să dorească să rezolve probleme cu grade diferite de dificultate; să poată realiza acest lucru într-un mod eficient sau poate chiar automatizat. Totodată, însuşi comandantul de subunitate trebuie: să utilizeze structuri mentale pregătitoare în abordarea unei probleme, astfel încât schemele logice apărute să implice o schemă anticipatoare, un complex de măsuri, precum şi o schemă logică de umplere cu concepte şi relaţii ordonate; să identifice nevoile concrete ale militarilor de a cunoşte realităţile sociale din perspective cât mai variate; să satisfacă aceste nevoi într-o manieră operativă şi eficientă, angajându-i şi pe militarii din subunitate în căutare, în descoperire, în construirea unor noi alternative sau soluţii; să întemeieze continuu actul cunoaşterii pe argumente, astfel încât problematica instruirii să aibă ca efect formarea de convingeri trainice şi conduite participative responsabile.
• TEHNICILE DE MODELARE. În procesul instructiv educativ din subunităţi se pot folosi următoarele tipuri de modelare:
– modelarea similară. Este fundamentată pe teoria similitudinii sau a exemplului personal. În explicarea unor procese, fenomene, comandantul de subunitate apelează la modele similare din viaţa şi activitatea militarilor privind comportamentul în unitate, familie, societate;
– modelarea prin analogie. Pentru anumiţi militari care îndeplinesc anumite funcţii în cadrul subunităţii se pot face comparaţii cu obligaţiile ce le revin şi prezentarea ideală a atribuţiilor ce trebuie îndeplinite. De exemplu, pentru militarii care îndeplinesc funcţia de comandant de grupă, echipaj etc.
– metoda exerciţiului practic constă în analizarea unor acţiuni educative pe diferite teme: prevenirea evenimentelor deosebite şi a abaterilor; întărirea ordinii şi disciplinei militare; realizarea de economii de muniţie şi motoresurse etc.
• STUDIUL (DEZBATEREA) DE CAZ. Am analizat într-un capitol anterior această metodă ca tehnică sociologică de investigare a dinamicii grupului militar de tip „subunitate”. Analiza pe care o întreprindem aici este făcută din perspectiva pedagogică.
Metoda studiului (dezbaterii) de caz este larg dezbătută în literatura pedagogică şi ea reprezintă, de fapt, un gen deosebit de rezolvare de probleme, fiind încadrată în rândul metodelor active, coparticipative. Avantajele folosirii unei asemenea metode în procesul instructiv-educativ din subunităţi sunt atât de evidente încât ne scutesc de orice comentariu.
În elaborarea şi organizarea metodică a cazului se porneşte de la principiul legării teoriei cu practica. Ca atare, cazul supus dezbaterii se impune să corespundă realităţii, să cuprindă o problemă, o situaţie cu care militarii se întâlnesc sau se pot întâlni frecvent în activitatea cotidiană. Interesul pentru soluţionarea cazului este evident atunci când militarii se conving prin propria experienţă şi observaţie că sunt puşi în faţa unei situaţii cu care se pot confrunta practic oricând.
Valoarea pedagogică a cazului constă în complexitatea lui problematică. El trebuie să prezinte situaţii cu mai multe soluţii, astfel încât militarii să aibă posibilitatea de a alege, luând o decizie. Desfăşurarea activităţii metodice în analiza cazului presupune parcurgerea mai multor etape, momente. Acestea ar putea fi : înţelegerea cu claritate a situaţiei existente, prezentarea cazului, procurarea informaţiilor reale recoltate; analiza situaţiei problematice; descoperirea cauzelor şi a legităţilor acestora; elaborarea problemei esenţiale de rezolvat, stabilirea variantelor de soluţionare; luarea hotărârii de către militari; susţinerea argumentată a deciziei elaborate de participanţii la dezbaterea de caz.
Pentru sistematizare supunem atenţiei următoarea schemă a „paşilor” metodici presupuşi de desfăşurarea în general a studiului de caz .

Înainte de a prezenta câteva modalităţi concrete de desfăşurare a unui studiu (dezbatere) de caz se impune să mai facem câteva precizări. Este îndeobşte cunoscut că situaţia-problemă, cazul în sine, reprezintă o istorioară adevărată,sau care se inspiră direct din realitate, în cazul nostru din practica instructiv-educativă din subunităţi, reliefându-se specificul domeniului de educaţie ale cărui obiective imediate se cer rezolvate. Desigur, cazul nu este acelaşi lucru cu situaţia conflictuală reală. Întotdeauna aceasta din urmă este complexă, întrepătrunsă cu alte situaţii reale. Cel care elaborează un caz va ţine întotdeauna seama că acesta trebuie să conţină o singură problemă şi nu un amalgam de probleme. Se conferă astfel cazului calităţi metodice care lipsesc situaţiei reale propriu-zise, acesta prezentându-se astfel încât să poată fi studiat şi dezvoltat.
Etapizarea prelucrării unui caz ar putea fi prezentată sintetic astfel: descoperirea situaţiei (problemei existente) dintr-un câmp al realităţii; examinarea acestuia din punct de vedere al calităţii şi al posibilităţii de a fi folosită în procesul instructiv-educativ din subunităţi; alegerea situaţiei tipice, ilustrative pentru situaţia concretă din subunitate; cuprinderea (sesizarea) stării de fapt şi a informaţiilor care corespund realităţii; prelucrarea cazului din punct de vedere metodic; dezbaterea exemplului de caz pentru studiu şi soluţionare.
Cât priveşte desfăşurarea practică a studiului(dezbaterii)de caz se detaşează două modalităţi de organizare a discuţiilor  fie frontal, cu participarea întregului colectiv de militari, fie pe grupe de discuţii. Prima variantă prezintă avantajul participării tuturor militarilor la discutarea cazului şi la parcurgerea unitară a etapelor logice ale rezolvării lui. Dezavantajul acestei căi constă în faptul că participarea activă la discuţii a fiecărui militar este relativ mică. În cea de-a doua variantă, grupele de militari îşi pot desemna conducătorii de discuţie sau reprezentanţi pentru fiecare etapă parcursă în soluţionarea cazului. Toţi militarii primesc sarcina de a lua notiţe pe timpul discuţiei, iar după găsirea soluţiei să aprecieze discutarea cazului.
În situaţia în care se desemnează un militar pentru conducerea dezbaterii de caz, în prealabil acesta va fi instruit, printr-o conversaţie, asupra sarcinii sale.
Fireşte că, aşa cum am arătat, formele, metodele şi peocedeele de instrucţie intensivă a luptătorului sunt mult mai variate şi mai complexe decât le-am prezentat. Acestea sunt perfecţionate continuu prin experienţa acumulată în subunităţi pe tot parcursul programului de instrucţie. Reţinem atenţia că în domeniu, ca de fapt în întreg procesul instructiv-educativ, nu se pot da reţete, formule dinainte stabilite şi universal valabile în toate situaţiile şi la toate categoriile de luptători. Deseori, metodele eficiente de instrucţie se afirmă ca urmare şi în strânsă legătură cu stilul de muncă eficient, flexibil, deschis înnoirilor, caracterizat prin fermitate, perseverenţă, dinamism, spirit de iniţiativă în rezolvarea problemelor cu care se confruntă la un moment dat subunitatea.

Metode educaţionale, forme şi metode de instruire activ-participative, individualizarea actului educaţional ,conversaţia euristică,problematizarea, situaţie-problemă, modelarea similară, modelarea prin analogie, metoda exerciţiului practic, studiul(dezbatere) de caz.

Extras din „Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncţională”, Gabriel Dulea, Editura Militara, Bucureşti, 2008