Extras din „Componenta energetică a psihicului uman: perspectivă psihofilosofică”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2005 ISBN 973-663-226-1
Desprinsă din filozofie în ultima parte a secolului al XIX-lea, psihologia, ca mai toate ştiinţele socioumane, nu putea ignora metodele de cercetare specifice filosofiei. Una dintre acestea, care a făcut carieră încă din antichitate, este metoda dialectică, la care ne vom referi în continuare. Pentru că această metodă o găsim la baza celor mai multe sisteme filosofice, care se ocupă de personalitatea umană.
Marile fenomene şi procese ale omenirii sunt într-o veşnică devenire, cum intuise încă din antichitate Heraclit din Efes (545-475 î.e.n.). Nici un lucru nu este identic cu altul, doar aparent asemănător. El este acelaşi şi mereu altul, identic doar cu sine însuşi, observase pe bună dreptate filosoful elen. Când priveşti la un râu, crezi că rămâne înaintea ta acelaşi şi cu toate acestea el se schimbă de la un moment la altul. Şi ca râul sunt toate pe lume. Dar Heraclit nu a sistematizat într-o concepţie logică adânca sa intuiţie despre veşnica schimbare a lucrurilor. Observaţia sa are totuşi o pregnantă valoare metodologică în cercetarea fenomenelor psihice.
Această metodă avea să constituie mai târziu un titlu de glorie nepieritoare pentru genialii Zenon (336-264 î.e.n.) şi Platon (427 – 347 î.e.n.) care practic au inventat-o. Zenon, din simpla dispoziţie contradictorie asupra ideilor despre mişcare scotea inexistenţa acesteia în realitate. Platon însă, într-un mod mult mai rafinat, scotea din contemplarea ideilor în unitatea lor eternă afirmaţii asupra lucrurilor de pe pământ. Logica ideilor este identificată de această metodă cu logica faptelor reale. Faptele de pe pământ urmează să se explice din dependenţele în care se găsesc ideile. Este de la sine înţeles că, conform acestei metode, ceea ce se uneşte în gând se uneşte şi în realitate, iar ceea ce se separă în gând se separă şi în realitate. Ceea ce este raţional este şi real, în timp ce ceea ce este real nu se poate să nu apară înainte în minte ca raţional.
Aşa cum lesne se poate observa, metoda dialectică avea vicii de fond, pe care filosofii antici nu le-au putut depăşi. A fost dat unui filosof modern, lui George Wilhem Friederich Hegel (1770-1831), să sesizeze şi să sistematizeze concepţia privind succesiunea, devenirea proceselor şi fenomenelor din natură şi societate. Metoda dialectică a găsit, în timpul lui, materialul de construcţie din care şi-a făcut „aripi”. Geniul lui Hegel a contopit procesele reale, pe care le exprimau noţiunile de organism şi devenire, cu procesele înşişi ale argumentării logice. Devenirile din lăuntrul unităţilor naturii sunt pentru el identice cu devenirile din urmă şi sunt evidente prin simpla lor gândire. În acest fel, raţionalul a luat locul realului, nu numai sub formă statică, ca în cazul filosofilor eleni, ci şi sub formă dinamică. Devenirea este aceeaşi la idei, ca şi în natură. Ca atare, poţi cunoaşte devenirea din natură prin anticipaţiile date de devenirea din raţiune. Ceea ce este logic să devină în organismul ideilor este logic să se producă şi în lumea reală. Şi cum ,în logică, o idee se determină prin negaţia sa, tot aşa şi în natură, o forţă se determină prin contrariul său. Astfel, Hegel ajunge la concluzii, limitate istoric, întrucât la el natura cunoaşte o dezvoltare numai în spaţiu, nu şi în timp, fiind o alteritate a ideii absolute. Chiar şi cu limitele invocate mai sus, pentru psihologie multă vreme de la întemeierea sa ca ştiinţă şi până astăzi s-a dovedit a fi benefică.
În această ordine de idei, psihicul nu mai este o entitate artificială, izolată de mediu, ci este în mediu şi numai în mediu. Funcţiunea conştiinţei, mai ales, aceea care este caracteristică vieţii omeneşti, este înţeleasă ca o sinteză a tuturor funcţiilor vieţii din mediul spiritual şi universal. Aşadar, dialecticii lui Hegel nu i se poate reproşa că a lăsat sufletul omenesc fără comunicare cu lumea externă.
Astăzi, se pare că lucrurile stau puţin altfel, ele putând fi analizate din altă perspectivă, şi anume, a cuceririlor ştiinţei şi tehnologiei din epoca contemporană. Contribuţiile materialismului dialectic privind contradicţiile, unitatea şi lupta contrariilor, acumulările cantitative şi saltul calitativ, dialectica necesitate/întâmplare, puse în noul context al cunoştiinţelor aduse de teoria sistemelor, a informaţiei, de teoriile lui Ylia Progogine, laureat al Premiului Nobel, constituie premise ştiiţifice ale noilor întreprinderi de cunoaştere şi interpretare a fenomenelor şi proceselor psihice. Ele ne furnizează acum elementele esenţiale pentru posibilitatea de a revizui metodele noastre de gândire, pentru a elabora noi principii axiale şi noi paradigme, care să ne ajute să înţelegem şi să stăpânim complexitatea psihicului uman. Pe psihologul cercetător nu-l interesează atât repetabilitatea fenomenelor şi proceselor psihice, cât, mai ales, succesiunea, devenirea acestora.
Extras din „Componenta energetică a psihicului uman: perspectivă psihofilosofică”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2005 ISBN 973-663-226-1
Eu sunt inginer electronist, specialist in comunicatii spatiale, iar fiul meu este student la medicina. Noi consideram filozofia ca pe un server al umanitatii care ridica mingi la fileu, un fel de probleme fara raspuns. Noi, ca niste oameni practici care trebuie sa rezolvam probleme, am abordat problemele filozofice cu mult pragmatism si, bazandu-ne pe conceptul cibernetic de simulare a comportamentului a doua sisteme ce se aseamnana structural (spermatozoidul si clistronul reflex), am dezvoltat metoda analizei energetice a organismelor vii atribuind celebrelor mitocondrii functii de traductoare de camp energetic.
Nu stim daca acest model este si cel adevarat pentru mediul biologic si probabil ii sunt necesare corectii, dar cu siguranta el este functional din punct de vedere energetic.