Războiul, nedorit de nimeni, trebuie să-l accepţi când fiinţa naţiei este ameninţată de o agresiune din afară. Invenţiile şi tehnica modernă cer luptători ştiinţific pregătiţi. Pregătind capacitatea de apărare, să oţelim voinţa, să ascuţim inteligenţa pentru o mai bună cunoaştere şi folosire a naturii umane.
Dacă primejdiile luptei armate pot zdruncina omenescul ajuns la un mare grad de uzură psihică, acest zdruncin poate fi redus la numai câteva clipe şi stări fugitive de panică printr-o educaţie anterior sistematizată, concretă, eficientă. Integrându-l pe ostaş nu numai în efortul operaţional, ci şi în conştiinţa misiunii sale, el capătă mai multe fire de legătură cu substratul adânc al luptei şi prinde rădăcini mai puternice cu pământul ce-l apără.
Atrăgându-i atenţia în timpul instrucţiei nu numai asupra pericolelor de natură fizică, ci şi de natură psihică, facem ca luptătorul să preîntâmpine orice surprindere. El nu trebuie să ia aminte doar la noi tehnologii, ci să-şi însuşească adevărul ştiinţific că pe parcursul confruntării s-ar putea declanşa împotrivă-i elemente de dotare tehnică încă necunoscute. Discuţiile dintre instructori şi instruiţi pe marginea evenimentelor neprevăzute devin strict necesare. În luptă, pe lângă pierderi, poţi să mai ai şi greutăţi cum ar fi insuficientă aprovizionare cu muniţii, cu alimente, intemperii grele, replieri de poziţie, interdicţii de circulaţie datorită bombardamentelor intense din partea artileriei şi aviaţiei inamice, astfel încât funcţionalitatea psihomotricităţii, ca şi stările de îngrijorare, să te entropizeze dacă nu eşti tare.
În lupta armată, „imprevizibilul” e ţinta oricărui partener. Survin situaţii când fiecare adversar vrea să dezlănţuie acţiuni „pe neaşteptate”. Înseşi fluctuaţiile încleştării armate pot fi sursă de scăderi în funcţionalitatea psihică. De pidă, un inamic care a luptat în apărare, trece el la atac, contând pe efectul surperinderii. Dar acţiunea lui contraofensivă, când nu-i reuşeşte, e de aşteptat să producă dezorientări în stările lui psihice. Referind problema la unităţile deprinse cu lupta armată, ştim că ele s-au antrenat cu preţul cel mai costisitor: sângele. Istoria campaniilor arată cum o înălţime, cheie a poziţiei, a trecut de la un adversr la altul şi încă de multe ori (în1917: Fata Moartă, Cireşoaia, Răzoare). Încrâncenarea a dus la atacuri cu obiectiv limitat şi contraatacuri locale, dar cu trupe încercate. La astfel de trupe cu experienţa luptei primejdia entropică se iveşte foarte rar. Dar cât sângele costă experienţa ! Noi susţinem o pregătire ştiinţifică a ostaşilor pentru a trece pragul examenului de luptă cu minimum de pierderi de tot felul. Călirea forţei umane ducând la un comportament robust previne pericolul demoralizării.
