Am vorbit de marile primejdii de natură psihică ce pândesc lumea contemporană în ansamblul ei, provenind din însăşi viteza civilizaţiei şi dintr-o insuficientă organizare a ei. Am determinat că entropia se iveşte oriunde apar „fracturi”, „distorsiuni” în potenţialul lăuntric, pricinuite de incapacitatea de adaptare a personalităţii la mediul social, natural, militar. Dar entropizarea, născută uneori din obsesii şi angoase, nu trebuie să devină ea însăşi o obsesie.
Conceptul de luptă este edificat de cultura umană în multiple aspecte privind dorinţa omului de a trece peste obstacole de orice natură. Nu ştim dacă prima dată acest cuvânt s-a născut ca simbol al unei încleştări fizice sau aceasta din urmă s-a denumit după o mai generală caracteristică a activităţilor.
Primul partener de luptă al omului a fost natura. Fie ca şi cel din urmă partener al său să fie tot natura.
De aceea, trebuie să luptăm prin toate metodele – empirice şi ştiinţifice – spre a preîntâmpina lupta armată, războiul. Cu toate acestea omul contemporan nu poate trăi, coexista, în afara noţiunii de luptă (aici nu avem în vedere strict numai lupta armată), iar un luptător, care are conştiinţa existenţei sale în luptă, noi îl definim ca pe un existent-în-luptă. Armata este bineânţeles o supremă existenţă-în-luptă, căci cetăţeanul integrat în ea îşi dăruieşte întreaga sa capacitate de luptă scopului de apărare a fiinţei naţionale.
Nu trebuie confundată jertfirea vieţii cu existentul-în-luptă. Desigur, cei care şi-au sacrificat viaţa au făcut dovada unei încununări a firii lor ostăşeşti. Dar orice sacrificiu inutil este o pierdere ireparabilă pentru colectivul militar. Mai ales atunci când un conflict se desfăşoară în condiţiile cuceririlor ştiinţifice şi fiecare viaţă nu mai reprezintă doar o mână care apasă pe trăgaci, ci declanşarea unor forţe uriaşe angrenate în disputa militară.
Aşadar, existentul-în-luptă, om al gândirii productive, înseamnă a avea noţiuni exacte despre valorile combativităţii, dar şi asupra propriei vieţi. Drept călăuză a acţionismului luptătorului îl constituie principiul vitejiei, râvna sa fiind de a însemna în luptă mai mult decât se ştie că este.
Noi nu credem că un militar oricât de înzestrat din punct de vedere al unor anume calităţi de luptă, dar fără o conştiinţă socială pozitivă poate fi un existent-în-luptă. Spre exemplu, un mercenar, ce nu se dăruieşte decât banilor cu care este plătit, nu participă cu întreaga fire la acţiune. El este doar o mască ori un cascador de conjunctură. Un militar pus să săvârşească un act de agresiune va putea să se consoleze eventual în conştiinţa sa retrogradă că execută un ordin şi că „îşi face numai datoria şi atât”, aruncând vina pe seama superiorului său, dar nu va fi în stare niciodată să se dăruiască întru totul cauzei.
