S-a vorbit despre secolul trecut ca de un „secol al fricii” (Camus), al „angoasei” (Sartre), al „condiţiei umane” (Malraux), „al omului unidimensional” (Marcuse) etc., dar fundamentale rămân prefacerile revoluţionare sociale şi politice ce slujesc multilateral omul şi-i asigură libertatea şi demnitatea civilizată.
În această situaţie, ne amintim că în formarea personalităţii esenţialǎ este adaptarea şi, încă mai mult, integrarea, necesară pe orice meridian al vieţii. De aceea, pentru a înfrunta o nouă stare, a răspunde promt ritmului de acceleraţie a diferitelor schimbări, trebuie să te instruieşti penru ca „preîntâmpinarea” să fie rodul unei acţiuni chibzuite. Progresul ştiinţifico-tehnic creează necesitatea ca individul, fie ostaş, fie muncitor, profesor etc., să dispună de capacitatea de a se adapta cu uşurinţă. Tocmai posibilitatea de a stabili raporturi noi subiect-obiect, pentru înfrângerea obstacolelor ivite, pretinde ca modelarea firii să fie concepută cu multă flexibilitate, să poată recepta mesaje şi procedee actualizate de la o zi la alta, ceea ce înseamnă adaptare evolutivă cu constelări umane înnoite. Traiectoria progresului, oricât ar fi de prospectată, nu ne scuteşte de salturile procesului de readaptare, deci de succedare în lanţ a constelărilor.
Lumea în continuă mişcare şi evoluţie este posibil a o cunoaşte prin acest şir de lente transformări, nelipsite de bruştele răbufniri ale înălţărilor sau prăbuşirilor. Natura devenirii este impecabilă în necontenitul ei mers şi, în măsura în care ne dăm seama de amănuntul mişcării, putem să intervenim. Este adevărat că amploarea stărilor în devenire variază de la individ la individ, totuşi randamentul potenţialului propriu depinde de această potrivire a lumii interne la mediu. Nu potrivirea unei funcţii psihice, nici câştigarea unei îndemânări, ci totdeauna a fiinţei ca personalitate. A ne potrivi cu vârtejul acţiunii, cu munca, cu lupta, este mai mult decât a ne acorda cu condiţia mediului. Mai mult decât o familiarizare, aclimatizare.
Adaptarea înseamnă un ansamblu de reînjghebări ale umanului prin activităţi ale psihicului spre a se reconstela întreaga putere a fiinţei, deci o revizuire a capacităţii pentru a corespunde unui maximum de randament şi reorganizare a potenţelor în concordanţă cu cerinţele imperioase ale prezentului şi ale viitorului imediat. O atare devenire prezidează şi procesul de ajustare fizică, chiar a uneltelor, a tehnicii. Stările de trăire în lanţ au o traiectorie biopsihosocială, am putea spune mai convenabil o suită a constelărilor, fiindcă nu e vorba de ceva ce stă locului, dimpotrivă, de o încleştare între situaţii variate ale dinamismului uman. Când auzi că ostaşul „trăieşte lupta”, asta vrea să spună că toate fibrele lui sunt prinse în iureşul evenimentului, că el este un „existent-în-luptă”, un adaptat. Bătălia – confruntare producătoare de tensiuni – pe lângă determinări concrete (adversar, armament, teren, timp, spaţiu) provoacă şi constelări în suită. Doar stările de trăire sunt permanenţa fiinţei. Modificarea mersului luptei nu depinde doar de armament, ci mai ales de „suprastructura” luptătorului. Adaptarea se cere a fi făcută fără zdruncinarea echilibrului interior, fără scăderea potenţialului uman.
În procesul de acomodare la situaţia creată să apreciem sensibilitatea ca posibilitate de inspiraţie pentru o soluţie oportună, o inovaţie în exerciţiul tactic, un procedeu specific terenului. Atunci putem spune că pedagogia adaptării susţine iniţiativa, că naşte încrederea în propria forţă, sporeşte coeziunea grupului. Personalitatea ostăşească este în apogeu când aptitudinile cu maxim de eficienţă intră în constelarea forţei umane de luptă. De aceea, constatăm, în practica pregătirii, cum educatorul caută să fie cât mai activ spre a trezi curiozitatea şi spontaneitatea soldatului şi gradatului voluntar.