Noul poate interveni perturbator, dacă procesul de adaptare întârzie. Un tun nou, o altă muniție, sporirea cadenței de tragere, creșterea distanței eficace, micșorarea abaterilor proiectilului, mărirea vitezei de zbor a rachetelor, mobilitatea materialului etc. înseamnă tot atâtea eforturi de cunoaștere, noi priceperi și deprinderi, deci intervenții care nasc procese de reajustare la condiția schimbată a universului luptei. Modificările trebuie învinse și printr-o tensionare internă pentru a face față în timp util. Situația poate fi și un stimul pentru o perfecționare continuă. În orice caz, se pretinde pe lângă maleabilitate și o încărcătură mai mare a interiorului uman. Întreaga perioadă de acomodare înseamnă de fapt treceri de la o stare la alta, de la un potențial la altul, deci exersare.
Obstacolul, sub raportul desfășurării energetice, cere o încordare totală și în special o hipertensionare cognitivă. Nu este vorba de o suprasolicitare, ci de o exersare chibzuită a întregului și părților (rațiune, voință, afecte, convingeri, ambiții, mișcare) care fac ca ostașul să alcătuiască o forță unită și să se „lanseze”, în plinătatea puterii sale, ca „existent-în-luptă” în universul bătăliei.
Pedagogic, în perioada de pregătire a nou veniților în unitate, pentru a stimula participarea totală a educatului și a i-o exercita, instructorul poate crea obstacolul ca moment tactic. „A fi exigent înseamnă a-l pune pe subordonat în fața unor asemenea obstacole, încât concentrându-și puterile să le poată depăși, căpătând astfel încredere în forțele proprii, în cei care-l îndrumă”[1]. Învingând obstacolul, interiorul uman constelat poate fi predominat câte o dată de natura cognitivă, altădată de cea afectivă ori volitivă, important rămâne că se reacționează organizat.
Pericolul tendințelor de dezordine psihică, vizat de entropie, îngreuiază și chiar împiedică adaptarea. Procesul trebuie privit într-un context social foarte cuprinzător și tocmai aici este dificultatea comandantului de a sesiza în această perspectivă, dacă în formarea ostașilor și în special a cadrelor avem sau nu de-a face cu o tendință spre dereglare.
Derularea cursivă a funcționalității psihice este posibilă în virtutea principiului naturii ce acționează de la sine spre unitate. Educatorul și educatul nu au decât să prindă mersul acestei ordini naturale în mișcare și să multiplice efortul personal pentru a accelera procesul adaptării al cărei moment de răscruce este și readaptarea.
După cum arată dr. Victor Săhăleanu[2], comentând pe J. Guillaumaud, prin introducerea în interiorul sistemului a unui proces de reglare îl facem să se centreze pe obiectivul său (ceea ce ne dispensează de o „comandă pas cu pas”) și, în felul acesta, sistemul dobândește autonomie, un grad înalt de activitate. La această idee și la aplicabilitatea ei în armată, răspundem că ea este posibilă. S-ar putea discuta împrejurarea când se organizează o incursiune cu un obiectiv mai larg pentru luare de prizonieri, de material și de informații, sau când e vorba de acțiuni de parașutare, unde întreaga gamă de acte nu mai poate fi prevăzută, ci se realizează văzând și făcând, contându-se pe comportamentul special de luptă, într-o continuă adaptare-readaptare la dinamica încleștării.
[1] Colonel Emil Burbulea, Op.cit. p. 264.
[2] Cf.Victor Săhăleanu,Eseu de biologie informațională, Editura Științifică, București, 1973, p.103.