Modificările de mediu, datorită progresului accelerat al tehnicii și însăși trepidația vieții, sunt incomparabil mai rapide astăzi decât în trecut. Starea umanului mai tensionată în cotidianul ostăşesc, de altfel ca şi în toate profesiile, necesită o prealabilă organizare şi exersare a interiorului uman.
Soldatul şi gradatul voluntar, luând contact cu încărcătura psihosocială a mediului ostăşesc, încearcă mobilizarea lumii lor lăuntrice şi îndreptarea ei înspre afară unde forme din ce în ce mai dese ale „neaşteptatului” se ivesc. Fiinţa ostaşului îşi însuşeşte un tempo personal de a se cupla cu lumea înconjurătoare. Soldatul şi gradatul voluntar se antrenează în lumea îndemânărilor şi a comportamentului spre a face faţă avalanşei ce le determină trăiri deosebite de acelea din viaţa civilă. Procesul de adaptare la viaţa din cazarmă, la poligon, în exerciţii tactice capătă amprenta vitezei datorită progresului tehnic.
Conjugarea forţei personale cu evenimentul militar, culminând cu lupta (la început figurată, ulterior reală), implică preludiul unei concentrări exersate a umanului. Avem un fel de stare de veghe evenimenţială, tensionată şi durabilă, capacitându-l pe ostaş să se ajusteze procesului desăvârşirii* mersul tactic, să adere la ritmul încleştării, să-şi sincronizeze forul intim cu lupta. Aprinsa stare de veghe tinde să depăşească stadiul participării, printr-o atitudine de colaborare responsabilă, mai mult – de adevărat făuritor al evenimentului. La viteza lumii din afară, luciditatea şi elanul grăbesc atitudinea prospectivă. Lupta devine spaţiul generator nu numai de mişcare, ci şi de senzaţii, de trăiri complexe, de împrospătare energetică, într-un ritm particularizat cazului. Astfel, unicatul uman deschis continuului „du-te-vino” (feedbeck psihosocial) receptează şi germinează constelările psihice necesare desăvârşiri la timp a procesului de adaptare. Bineînţeles că viteza în adaptare nu înseamnă o galopare fără rost. Excesul în rapiditate – opus lui „grăbeşte-te încet”, pripeala, ca şi întârzierea sau rămânerea în urmă sunt dăunătoare. Sincronizarea efortului cu evoluţia faptului constituie un parametru esenţial al reuşitei.
* Găsim nimerit să folosim conceptul de proces al desăvârşirii decât al învăţării, amintindu-ne „întregul” şi ţinând trează ideea că trebuie să devenim mai mult decât suntem, ceea ce este superior lui „mai mult decât ştim”.
