Educaţia militară, fără să fie rigidă, conţine unele principii impuse de obţinerea unei discipline stricte . Aşa ar fi de pildă principiul supunerii necondiţionate :„Ordinul comandantului este obligatoriu pentru subordonaţi şi se execută fără discuţie, întocmai şi la timp”. Un atare principiu are valoare de axiomă, în momentul declanşării unei execuţii; axiomatic în sensul că ordinul ca „poruncă” nu se mai interpretează, nu se mai demonstrează. În clipa dezlănţuirii unei acţiuni, orice vorbărie întârzie, prejudiciază acţiunea şi pe executanţi. În situaţia normală de execuţie, încrederea reciprocă (comandant-subordonat), ca şi trăirea evenimentului luptei în aceeaşi viziune fac de prisos comenterea lui. Pentru subordonat ordinul este consecinţa logică a situaţiei.
Esenţa execuţiei conţine consensul participanţilor, căci toţi vor să izbândească. De aceea, însăşi omogenizarea unităţii militare creşte când ordinul se prezintă ca o expresie obiectivă de satisfacere a interesului general, a voinţei tuturor de a face un lucru, a cuceri un obiectiv, a întreprinde o acţiune imperios necesară, fiindcă altfel nu se poate. În ordin apare conştiinţa colectivităţii în ce are ea mai obiectiv.
Când vorbim de ordin, se subânţelege ascultarea, altfel zis disciplina. Dualitatea ostaş – pluton nu se referă numai la condiţia fizică, ci o depăşeşte împlinind conştiinţa. N-avem de-a face cu un sistem supus legii constrângerii fizice, ci apreciem părţile dualităţii ca entităţi psihosociale în reciprocitate de relaţii. În exemplul lui Ross W. Ashby[1]cu desfăşurarea plutonului de ostaşi se citează că ei nu se aşază la distanţă după înălţime, nici după ziua naşterii şi că varietatea ordinii de aşezare e supusă totuşi la diferite constrângeri, a căror intensitate provoacă o reducere în posibilităţi. Reluând exemplul, intervenim asupra constrângerii arătând că relaţiile între lumea plutonului şi lumea subiectului sunt de interferare şi intersecţie pe interes comun, deci convergenţă. Ordinea plutonului, ca trăire psihosocială unitară, îl ajută pe ostaş, sporindu-i capacitatea de acţiune. Noi investigăm un grup de ostaşi dispunând de o bună instruire şi educaţie. Ostaşul adeziunii totale, conştient că-i parte dintr-un tot, se simte solidar şi responsabil faţă de misiunea plutonului astfel încât pune în joc priceperea de a-şi asigura condiţia reuşitei sale care este şi a colectivului…. De aceea înţelege şi execută ordinul, comandându-şi sieşi să se ferească de lovituri, folosind terenul, făcând saltul în mişcare ordonată, păstrând intervalul dintre trăgători. Prin activitatea desfăşurată laolaltă însăşi execuţia procedeului de luptă (substituind ordinul) devine factor de sporire a puterilor, de mărire a libertăţii, în sensul plinătăţii efortului şi a securităţii posibile.
Prin conduita de masă (rod al instrucţiei şi educaţiei), luptătorul îşi consolidează independenţa de a se mişca (în zona lui) cum crede mai nimerit pentru a-şi apăra viaţa şi a obţine victoria. Acest aspect pozitiv l-am numi capacitare. Contribuţia educaţiei la capacitare constă în măsura în care îl face pe ostaş liber şi independent, cu o judecată lucidă şi capabil să-şi manifeste potenţialul. Adevăratul luptător, primind şi executând un ordin, simte umplerea unui gol. Numai cine, de unul singur, nu a stat îngrijorat într-o situaţie tactică critică şi a tot aşteptat rezolvarea ei, nu înţelege binefacerea sosirii ordinului, satisfacţia, dezlegarea, eliberarea de grijă, ieşirea din impas. Ostaşul simte cum i se măreşte posibilitatea de afirmare cu minimum de risc şi pricepe încorporarea sa în colectiv. E cazul adeziunii totale.
[1] Ross W. Ashby, Introducere în cibernetică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1972,p.154.
