Repere teoretico-metodologice privind competenţa de educator


        Ca în orice domeniu de activitate, competenţa reprezintă condiţia asiguratorie pentru performanţă şi eficienţă, fiind susţinută pe linie directă de factori extrinseci şi intrinseci, determinatori pentru conduita umană. Cu atât mai mult, conduita metodică, fiind o modalitate specifică de manifestare, deopotrivă consumptivă şi chatartică angajează definitoriu, competenţa educatorului militar. Este astfel, subînţeles că orice rabat făcut criteriului de competenţă se răsfrânge imediat şi regretabil asupra personalităţii instruitului – singurul produs modelat aflat în preocuparea majoră a educatorului. De aceea, o aplicare ştiinţifică asupra analizei factorilor determinativi ai conduitei metodice competente şi implicit performante devine nu doar un deziderat, ci şi o misiune obligatorie, sprijinită pe o cercetare fascinantă.

Concepţia despre comandantul de subunitate, atât în procesul de formare, cât şi în cel de exercitare a funcţiei, este orientată preponderent spre dimensiunea de specialist în armă. În cele mai multe situaţii se neglijează componenta în măsură să facă posibil ca orice comandant să poată conduce oameni, care la rândul lor utilizează tehnica din dotare.

„Educaţia militară îşi relevă specificitatea printr-un ansamblu de caracteristici de fond, caracteristici izvorâte din condiţia epistemică distinctă a actului educaţional în armată, din particularităţile pregnante ale profilului ofiţerului (militarului) şi modalităţile distincte de profesionalizare a agenţilor acţiunii militare, «miza» covârşitoare a realizării educaţiei în perspectiva evitării, în acţiune, a erorii şi a eşecului, din normalitatea «jertfei de sine» drept condiţie existenţială a militarului şi, nu în ultimul rând, din particularităţile interdependenţei dintre «individ» şi «echipă» în lupta armată“[1].

Este posibil ca absolvenţii să ajungă prin repartiţie în unităţi militare în care educaţia nu a primit încă avizul pedagogiei. Aici pot întâlni comandanţi cu gândirea „cantonată“ în timpuri trecute, comandanţi care fac apel la ordin pentru a îngrădi manifestări întemeiate ştiinţific. Comandantul subunităţii nu mai este astfel deopotrivă educator, specialist în armă, luptător şi cetăţean model, ci preponderent specialist în armă. Experienţa arată că, din cele cinci dimensiuni care îl definesc, comandantul de subunitate, cel puţin în primii ani de carieră, apelează în principal la cea de educator (el instruieşte, conduce şi comandă subordonaţii).

Sub aspectul procesului instructiv-educativ pe care îl duce la îndeplinire, armata nu se deosebeşte de şcoală, de mass-media, biserică etc. Toate la un loc vizează realizarea de optimizări în capacitatea de procesare a individului înglobat în structura respectivă. Armata aduce transformări în capacitatea de procesare a militarului inclus în structura ei.




[1] Dumitru Iacob, Competenţă şi schimbare. O perspectivă politico-militară şi educativă, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996, p.165-166.

Acest articol a fost publicat în Coordonate psihopedagogice ale educatiei ostasesti. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *