Definiţia întâlnită în dicţionare, tratate de pedagogie şi multe cursuri de metodică situează metodica în sfera disciplinelor pedagogice.
În Dicţionarul explicativ al limbii române metodica este „parte a didacticii generale care studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate specificului fiecărui obiect de învăţământ“[1].
Potrivit Dicţionarului de pedagogie, metodica reprezintă o „ramură a didacticii generale care studiază metodele (inclusiv normele) procesului de predare, pentru profesori şi de învăţare, pentru elevi, la o anumită materie de învăţământ“ [2]şi se precizează „metodica predării unui obiect este ramură a ştiinţelor pedagogice care reprezintă o teorie specială a predării sau o didactică specială“ [3].
Desigur, în accepţiunea generală, orice metodică se ocupă de o anumită latură, de un anumit aspect, de un anumit moment al procesului instructiv-educativ şi astfel se aşază în sistemul ştiinţelor pedagogice care au în vedere problemele instruirii şi educării. La rândul lor „ştiinţele pedagogice“ ca subsistem pot fi articulate în sistemul ştiinţelor socioumane. Astfel, metodica poate fi socotită fără îndoială o ştiinţă socioumană, chiar atunci când se ocupă, spre exemplu, de predarea fizicii.
Cea mai mare importanţă pentru constituirea metodicii ca ştiinţă o are didactica, ştiinţa care formează conţinutul obiectului de învăţământ respectiv.
Ceea ce este important pentru metodica predării ştiinţei care constituie conţinutul disciplinei de învăţământ sau instrucţie cu acelaşi nume este faptul că ştiinţa dă conţinutul concret al obiectului respectiv şi, prin aceasta, determină conţinutul specific al metodicii respective, imprimându-i trăsături deosebite, caracteristice.
Metodica, de pildă, beneficiază de achiziţiile tuturor ştiinţelor pedagogice şi se înscrie în efortul creator comun cu propriile sale rezultate, cu timbrul său specific.
În metodică, disciplină ştiinţifică cu caracter pronunţat aplicativ şi normativ, putem distinge mai multe niveluri. Un nivel general, unde se formează sistemul central de categorii specifice, se stabilesc principalele raporturi cu pedagogia, psihologia, logica etc. şi se evidenţiază legităţile. Un nivel particular, în care pe baza simbiozei cu disciplina ştiinţifică respectivă se realizează conţinutul principal al diferitelor metodici şi, în sfârşit, nivelul la care se abordează problemele speciale ale subgrupurilor de cunoştinţe, nivel la care ritmul schimbărilor este mai rapid.
Pe bună dreptate, unii autori definesc metodica drept strategia cu ajutorul căreia, în procesul instruirii, se dezvăluie conţinutul disciplinei date, însemnătatea ei pentru practică, raporturile ei cu alte discipline (ştiinţe), importanţa ei educativă.
În prelungirea afirmaţiei lui J. Piaget, potrivit căreia didactica nu este deductibilă direct din psihologie, ci ea se impune experimental, putem spune că metodicile nu pot fi deduse nici din pedagogie şi nici din specificul uneia sau alteia dintre discipline. Ele îşi conturează obiectul de studiu şi conţinutul de probleme în abordarea permanentă a componentelor cognitive, afective şi motivaţionale cu care se realizează procesul de însuşire a anumitor cunoştinţe, se formează anumite deprinderi, se educă interes şi pasiune pentru o anumită disciplină ştiinţifică. De aceea, ca strategie de însuşire a unui anumit traseu al experienţei umane, metodica nu are o problematică definitivă ci una vie, dinamică, plină de surprize şi confruntări permanente. Metodica se susţine experimental.
„Metodica se construieşte printr-o raportare teoretică adecvată la experienţă, prin captarea diferitelor ei ipostaze în termenii unui sistem de conceptualizare care depăşeşte şi normează experienţa, rămânând mereu deschis spre sensurile noi pe care aceasta le-ar rechema[4].”
În ultimele decenii, cuvintele „metodă“, „metodic“ au fost utilizate până la saturaţie în literatura de specialitate din diferite domenii, în publicistică şi în vorbirea cotidiană. Folosirea lor nediferenţiată a creat ambiguităţi care au îndepărtat termenii de sensul lor originar, autentic. Dincolo de nevoia permanentă a ştiinţei de a-şi redefini noţiunile în raport cu progresele cunoaşterii, se degajă, dacă analizăm accepţiunea uzuală în care circulă cuvintele respective, un imperativ major al gândirii moderne.
În vorbirea curentă, „a avea metodă“, „a fi metodic“, „a stăpâni metodica unei lucrări“ înseamnă a proceda sistematic în practică, înseamnă a dispune de strategia necesară realizării unui obiectiv determinat.
[1] Dicţionarul Explicativ al limbi române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,1998,p626.
[2] Dicţionar de pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1974,p.289.
[3] Ibidem , p.289
[4] Alexandru Rizescu, Pregătirea metodică a ofiţerului, în Spirit Militar Modern nr. 2/2002,p.36.
