Dezvoltarea presupune o schimbare calitativă, orientată ascendent pentru binele ființei și societății. Dialectica vede în acest principiu o trecere de la perimat la altceva proaspăt, într-o unitate a repetabilului și irepetabilului, a reversibilului și ireversibilului.
Personalitatea**este ființa omenească în dezvoltare când esența ei umană (aptitudini, atitudini) rezultă din interrelațiile sociale. Educația, activitate fundamentală în desăvârșirea umană, vede în personalitate forța exponențială a societății, caracteristică epocii. Procesul educativ ostășesc continuă opera formării umane printr-o acțiune sistematic organizată pentru a îmbogăți personalitatea cu noi virtuți și calități. Educația militară pregătește soldatul și gradatul voluntar pentru înfruntarea primejdiilor chiar cu sacrificiul suprem.
Experiența empirică ne spune că viața înreține ceva ce se găsește în noi și în afara noastră. Dialectic se arată conexiunea psihosocială cu determinări ce devin autodeterminare. Totul se transformă funcționând: „omul adult muncind, copilul prin învățare și educație”(S. Rubinstein). Munca este „înainte de toate un proces între om și natură”; „munca este pentru om o necesitate eternă”(K. Marx).
Munca are, așadar, un rol determinant de netăgăduit. Educația urmărește orice activitate, pentru că ea are o determinare social-istorică. De aceea, transformarea umană privită și ca autodezvoltare dispune de două modalități: evoluție și salt.
Procesul revoluționar al dezvoltării se desfășoară prin salturi, fără a fi un ciclu închis, ci mai curând o spirală cu deschiderea pe verticală. Este posibil de aproximat evoluția ascendentă în trepte a integrării soldatului și gradatului voluntar în mediul militar cu ajutorul educației, prefigurând evoluția analog spiralei, unde fiecare spirală e mai esențializată, mai profundă decât precedenta. Progresul educativ în spirală propulsează înălțarea și aceasta provoacă o primenire a sentimentelor. Cu cât ne apropiem de vârf, claritatea și simplitatea întregesc imaginea, care, acolo sus, conturează desăvârșirea.
** Foarte diverse sunt definițiile date personalității. Unii autori se referă la valorile interiorizate (T. Parson, G. Mead), alții, la un sistem al deprinderilor (R. Cattel) la funcționalitate și structură (W. Stern), la emergența creatoare (J. Stoetzeș), la existența unui statut (A, Kardiner), la școala muncii (I. Dewey, G. Kerschensteiner) ș.a.m.d.
Trăsăturile psiho-socio-constituționale ale personalității ─ după G. Allport și Fr. Baumgarten ─ se cifrează la mii. Destui au susținut că nu sunt toate centrale și chiar la același individ s-ar putea întâmpla să nu fie dominante aceleași când circumstanțele existenței variază. Caracteristicile tipice și de profil interesează când ele asigură constanța în conduită și dau astfel o stabilitate relativă manifestărilor (de unde a reieșit și importanța temperamentului). Structura comportamentală constituie nu numai garanția conduitei, ci și o indicație a puterii de adaptare. Oricum, personalitatea, ca produs al interrelațiilor sociale, exprimă posibilitatea de a contribui pozitiv la progresul societății.
