Extras din „Psihologia terorii si teroarea psihologică în situaţii de criză”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare „Carol I”, Bucureşti, 2006 ISBN(10) 973-663-339-x
În acest capitol vom încerca să prezentăm succint principalele tipuri istorice de tortură psihologică, care au făcut carieră de-a lungul timpului. Vom începe cu modelul sovietic, un exemplu de notorietate pentru ceea ce avea să urmeze.
- Modelul sovietic de tortură
Timp de cel puţin două decenii, de la sfârşitul anilor 40 până spre anii 60, în interiorul lagărului sovietic a funcţionat un sistem concentraţionar căruia practica torturii fizice şi psihice îi era intrinsecă. Întreg arsenalul de cruzimi de care s-au folosit regimurile comuniste avea drept scop provocarea şi utilizarea fricii ca instrument de dominare, precum şi obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul poliţiei secrete.
Una din structurile de bază ale universului concentraţionar al Uniunii Sovietice – al Gulagului – era complexul de 15 penitenciare cu regim special, înfiinţate prin ordinul secret din 1948 al Ministerului Afacerilor Interne al URSS, unde erau repartizaţi numai detinuţi politici socotiţi „deosebit de periculoşi pentru regim” (în număr de aproximativ 200 000): „naţionalişti” ucraineni şi baltici de gherilă; „elemente străine” din regiunile recent anexate; „trădători de patrie” etc. Tratamentul aplicat acestei categorii de deţinuţi era de cele mai multe ori inuman, cu puternice accente de sadism.
În România, anchetatorii Securităţii au preluat pattern-ul metodelor de tortură. În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român a fost identificat un document strict secret, din 1 noiembrie 1967, care punctează „metodele necorespunzătoare” folosite înainte de 1964 de către Securitate: folosirea bătăii, subalimentaţiei şi torturii; presiuni morale pentru constrângerea anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea; redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor şi consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care erau constranşi fizic să le semneze; tortura morală includea şi ameninţarea cu arestarea sau torturarea familiei; anchetarea şi bătaia la pielea goală; expunerea la frig excesiv, desculţi şi doar în cămăşi; ţinerea în regim de carceră pe termen lung.
Mărturiile foştilor deţinuţi politici îmbogăţesc inventarul formelor de tortură: înjurăturile cele mai abjecte; loviturile aplicate cu palma, pumnul sau piciorul asupra părţilor sensibile ale corpului; asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp; bătaia peste plăgi deschise; interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi intregi.
Utilizarea mijloacelor de tortură nu era aleatorie, ci se făcea cu aprobarea şi sub supravegherea anchetatorului-şef sau a altor cadre din conducerea Securităţii. În arhivele Securităţii se regăsesc declaraţii date în faţa procurorilor militari în cadrul unor anchete privind abuzurile nejustificabile, anchete neconcretizate însă prin condamnarea ofiţerilor şi gardienilor vinovaţi.
Sistemul concentraţionar comunist – Arhipelagul Gulag, cum l-a denumit Alexandr Soljenitin – a demonstrat că tortura poate exista într-o formă neîntreruptă, ca scop în sine. La decenii distanţă de apogeul sistemului concentraţionar comunist din anii 50, ceea ce frapează este similaritatea tratamentului şi metodelor aplicate deţinuţilor în noul Arhipelag al terorii: reţeaua de închisori aflate sub jurisdicţie americană din Cuba, Afganistan şi Irak.
Războiul împotriva terorismului, iniţiat de administraţia Bush după atacurile de la 11 septembrie 2001, a coincis cu sfârşitul unei perioade de cincizeci de ani de aplicare exemplară a Convenţiilor de la Geneva privind regimul detenţiei şi interogărilor.
Principalele capete de acuzare ce pot fi formulate împotriva administraţiei Bush se referă la încălcarea normelor internaţionale privind regimul detenţional, în speţă a principiilor Dreptului Internaţional Umanitar în tratarea deţinuţilor, care prevede: interdicţia recurgerii la tortură şi rele tratamente aplicate prizonierilor; interdicţia umilirii şi denigrării deţinuţilor; deţinuţii au dreptul de a lua contact cu familiile lor; combatanţii capturaţi şi civilii care se găsesc sub autoritatea părţii adverse au dreptul la respectul vieţii, la protecţie împotriva oricărui act de violenţă.
Sistemele de detenţie de la Guantanamo (Cuba) şi Abu Ghraib (Irak), despre care am mai vorbit şi în alt capitol, se situează în afara legii, deoarece presupun: anterioritatea aplicării pedepsei în raport cu procesul; tehnici de interogare fără recunoaşterea drepturilor procedurale ale acuzatului; absenţa delimitării responsabilităţilor de judecare, interogare şi aplicarea pedepsei; lipsa unei rigurozităţi în ceea ce priveşte infracţiunile, identitatea sau statutul legal al acuzatului.
În teatrele de război din Afganistan şi Irak, dar şi la baza militară de la Guantanamo, se operează cu o categorie extrajudiciară, „combatantul inamic„, instituită printr-un decret prezidenţial din 2002. Esenţial este faptul că nu se cunosc criteriile după care se stabileşte aparatul de securitate autorizat să aprecieze cine poate fi inclus în această categorie sau cum se va determina modalitatea de interogare, pedepsire, vinovăţie a „inamicilor combatanţi” şi în ce ordine; acuzaţii sunt pedepsiţi inainte de a li se oferi un proces şi sunt interogaţi într-o manieră violentă ca parte a determinării vinovăţiei.
Departamentul Apărării a solicitat Casei Albe şi Congresului să decidă asupra unui sistem de detenţie permanentă a celor implicaţi sau suspectaţi de implicare în acte teroriste, chiar în absenţa dovezilor suficiente de aducere a acestora în faţa instanţelor de judecată. Numeroşi congresmeni americani au respins însă propunerea ca fiind neconstituţională.
Extras din „Psihologia terorii si teroarea psihologică în situaţii de criză”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare „Carol I”, Bucureşti, 2006 ISBN(10) 973-663-339-x
