Extras din „Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncţională”, Gabriel Dulea, Editura Militara, Bucureşti, 2008
În mod obişnuit, referindu-ne la om, spunem că este o fiinţă biopsihosocială. Prin această sintagmă desemnăm o organizare de o mare complexitate în care sunt implicate concomitent structuri de natură organică şi psihică, a cărei formare, evoluţie şi manifestare este dependentă de cracteristicile mediului social. În lumina achiziţiilor din ştiinţele socioumane,aceasta este condiţionată atât de factori interni (psihici şi fiziologici), cât şi de factori externi (de pildă structura organizatorică în care acţionează, condiţiile materiale de care dispune, climatul de muncă etc.) Aşadar, oamenii se deosebesc între ei, au posibilităţi de manifestare diferite. În modul nostru de a ne exprima curent au intrat termeni ca „temperament”, „aptitudini”, „convingeri”, „deprinderi” etc. prin care desemnăm ceea ce este specific unui om. Nu avem toţi aceleaşi deprinderi sau nu le avem la fel de bine formate, nu avem aceleaşi abilităţi intelectuale, aceeaşi viteză de reacţie la diverşi stimuli, aceeaşi capacitate de memorare sau de concentrare a atenţiei.
Este evident că pentru conducătorul unui colectiv, în cazul nostru pentru comandantul subunităţii, se pune cu acuitate problema cunoaşterii atât a „obiectului muncii lui”, adică a oamenilor a căror activitate are obligaţia să o organizeze în mod raţional, încât să obţină efecte maxime cu eforturi minime, cât şi a contextului în care aceştia lucrează. Performanţa în conducere este condiţionată de informaţiile conducătorului despre particularităţile oamenilor din subordine şi de capacitatea de a utiliza aceste informaţii în procesul adoptării deciziilor.
Cu aceeaşi problemă se confruntă şi educatorul; nu poţi să influenţezi formarea omului fără a lua în consideraţie stadiul evoluţiei acestuia, domeniile în care nevoia de intervenţie a educatorului este mai mare, posibilităţile de asimilare ale celui pe care trebuie să-l instruiască.
Numai cunoscând particularităţile subordonaţilor comandantul de subunitate poate să acţioneze în aşa fel încât să ia în consideraţie calităţile acestora, să stimuleze dorinţa lor pentru a obţine performanţe cât mai mari, să determine dezvoltarea la fiecare militar a trăsăturilor morale dorite.
Comandantul subunităţii are sarcina de a dezvolta la subordonaţi trăsături fundamentale cum sunt : atitudinea corectă, principială faţă de oameni (umanismul, încrederea în oameni, sinceritatea etc.) şi faţă de propria persoană (altruism, simţământul datoriei, modestia, tendinţa spre autoperfecţionare şi autodepăşire, încrederea în forţele proprii etc.); atitudinea civică înaintată faţă de muncă (înţelegerea semnificaţiei sociale a muncii, hărnicia, conştiinciozitatea, spiritul de ordine, iniţiativa şi spiritul novator etc.)şi faţă de societate (devotament faţă de cauza pentru care se pregăteşte, înaltul patriotism, combativitatea faţă de atitudinile anacronice etc.). O altă sarcină importantă a procesului de instrucţie şi educaţie, care solicită de asemenea competenţa educativă a comandantului, constă în formarea calităţilor morale şi de luptă (dârzenia, fermitatea, perseverenţa, iniţiativa, bărbăţia, curajul, rezistenţa fizică şi psihică).
Pentru a îndeplini aceste sarcini, în activitatea sa de instructor şi educator, comandantul de subunitate va pleca de la cunoaşterea nivelului, a gradului de dezvoltare atins de aceste calităţi şi însuşiri în cazul fiecărui militar şi îşi va concepe acţiunea educativă în funcţie de particularităţile individuale constatate.
Cunoaşterea aspectelor menţionate este posibilă numai dacă comandantul de subunitate îşi propune şi acţionează perseverent pentru a individualiza relaţiile sale cu subordonaţii, dacă nu se mulţumeşte să acţioneze „în general”, dacă nu se rezumă la relaţii cu subunitatea, considerată ca un tot.
Exprimându-ne metaforic, comandantul de subunitate va proceda în aşa fel încât să cunoască „şi pădurea, dar şi copacii”. Nu este suficient să ştim că majoritatea subordonaţilor şi-au însuşit o temă de instrucţie, trebuie să cunoaştem concret cine şi de ce nu a reuşit să o facă, iar în cazul celor care au reuşit să ştim în ce măsură, cât de trainic şi cu ce efort au făcut-o. Numai în acest caz vom obţine date care să ne permită să îmbunătăţim realmente procesul de instruire şi educare desfăşurat la nivelul subunităţii. Nu este suficient să ştim că subordonaţii respectă normele regulamentare; se impune să cunoaştem dacă o fac determinaţi de puternice convingeri personale, dacă nu cumva unii o fac în mod formal, pentru a obţine un anumit avantaj, sau doar din teamă. Numai dispunând de astfel de date putem preveni manifestări neregulamentare în anumite situaţii şi orienta munca educativă în funcţie de situaţia concretă din subunitate.
Exemplificarea ar putea continua dar o considerăm suficientă pentru a concluziona asupra necesităţii individualizării activităţii desfăşurate de comandanţi în scopul cunoaşterii şi educării subordonaţilor.
Individualizarea cunoaşterii presupune, cum sugerează chiar sintagma, o diferenţiere de la un subordonat al altul a obiectivelor acţiunii de cunoaştere şi a procedeelor utilizate în acest scop.
Cum trebuie înţeleasă individualizarea? Într-o primă etapă a cunoaşterii subordonaţilor este normal să se orienteze atenţia către o înţelegere globală, cuprinzătoare a caracteristicilor acestora. În această etapă se pot urmări: starea de sănătate fizică, echilibrul psihic, nivelul aptitudinilor principale solicitate de specialitatea militară, convingeri morale, obişnuiţe de viaţă (igienă corporală, punctualitate, sinceritate, modestie, perseverenţă, hărnicie), nivel de cultură generală, precum şi domeniile istoric şi tehnic (în funcţie de specialitatea militară).
Cunoaşterea subordonaţilor după aceste criterii furnizează date din care rezultă diferenţe mai mici sau mai mari de la un militar la altul. Datele se cer a fi evaluate pentru a distinge ostaşii care, după unele din criterii, sunt foarte buni, buni sau prezintă anumite carenţe. Această clasificare este cea care indică direcţiile în care trebuie, în a doua etapă, să se individualizeze activitatea de cunoaştere. Este acum evident că accentul se va pune în cazul fiecărui subordonat pe cunoaşterea mai nuanţată a acelor aspecte ce apar ca fiind deficitare, care, prin urmare, se vor afla în atenţia comandantului de subunitate. De această dată nu mai este suficient să se evalueze corect o anumită caracteristică a subordonatului; pentru a se interveni în mod eficace se impune să se depisteze cauzele ce au generat-o şi eventualii factori ce o condiţionează.
Sunt nenumărate dovezile că un om care are atribuţii de conducere, în cazul nostru comandantul subunităţii, este necesar să acţioneze perseverent pentru a-şi îmbunătăţi capacitatea de cunoaştere, de înţelegere a compartimentului (colectivului)pe care îl conduce, inclusiv a fiecărui militar din subordine. Principalele direcţii de acţiune sunt: cultivarea capacităţii de a fi obiectiv, imparţial, principial în orice situaţie; însuşirea corectă a unor principii şi procedee de cunoaştere.
Extras din „Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncţională”, Gabriel Dulea, Editura Militara, Bucureşti, 2008
