Extras din „Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncţională”, Gabriel Dulea, Editura Militara, Bucureşti, 2008
Cunoaşterea subordonaţilor este o componentă a acţiunii educative şi a celei de conducere a procesului instructiv-educativ desfăşurat în subunitate. Cunoaşterea subordonaţilor este, totodată, un proces deschis, capabil de acumulări în fiecare moment al său; ea este una din permanenţele muncii comandantului. Nimic nu poate justifica întreruperea preocupării de a cunoaşte oamenii ! Durata relativ redusă în care putem cunoaşte militarii, faptul că o parte din timp aceştia îşi desfăşoară activitatea în absenţa comandanţilor nu pot constitui argumente pentru întreruperea cunoaşterii.
Unul din obiectivele cunoaşterii îl reprezintă modificările care se produc în comportamentul militarilor.
În permanentul „dialog” cu mediul în care trăieşte şi se instruieşte, sub influenţa educaţiei pe care o primeşte, a ansamblului relaţiilor sociale în care este încadrat, omul se transformă, devine mereu altul, dobândeşte experienţă, acumulează şi sedimentează calităţi de personalitate care îl definesc. Mecanismele complicate ale acestor transformări se explică prin activismul sistemului psihic, prin modul în care fiecare om conştientizează acţiunile la care participă. Fiecare proces psihic şi sistemul în totalitatea sa se perfecţionează în timpul funcţionării, reglează din ce în ce mai bine acţiunile omului. Pe plan mai general, participarea la activitatea socială, educaţia, exercitarea profesiei sunt tot atâtea surse care sporesc gradul de formare a conştiinţei fiecăruia, a principalelor ei componente: ştiinţifică, filosofică, morală, juridică, economică, artistică etc. Pe baza mecanismelor de formare a coştiinţei, participării la viaţa socială, a celor care caracterizează psihicul uman, se produc transformări în comportament, deci în ansamblul acţiunilor prin care omul rezolvă problemele ridicate de situaţiile trăite şi sarcinile care i se cer, în funcţie de particularităţile mediului şi capacităţile sale psihice.
Cunoaşterea pe care o desfăşoară comandanţii de subunităţi vizează, de fapt, momentele „exteriorizării” acestor transformări, „ieşirile” omului în mediu, comparativ cu „intrările” educativ-instructive. Diferenţa între „intrări”, „ieşiri” şi acţiunea optimă recalamată de o anumită situaţie ne poate da o primă aproximaţie a transformărilor care s-au produs în „interiorul” proceselor psihice ale omului. Următorul pas vizează chiar comportamentul pe timpul acţiunii; acestuia îi este caracteristică desfăşurarea stadială, în sensul că între diferitele etape ale acţiunii există diferenţe sesizabile şi prin aceasta -cu valoare de cunoaştere. Constatând ce trăsături de personalitate probează un militar într-un anumit moment, ce comportament adoptă în diferite situaţii, avem posibilitatea să le raportăm la momentul următor, iar asemănările şi diferenţele de calitate ne dau o parte din datele de cunoaştere de care avem nevoie. Cunoaşterea nu poate fi o „fotografie” a calităţilor şi acţiunilor oamenilor sau, cel puţin, nu trebuie să fie aşa. Nu sunt suficiente pentru educaţie acele imagini care ne „spun” cum este militarul la un moment dat, într-un anumit loc, dar nu ne „spun” nimic despre devenirea lui, despre „biografia” psihomorală care-l defineşte până în acel moment, sau despre perspectivele pe care la are.
Cunoaşterea subordonaţilor de către comandanţii de subunităţi prezintă particularităţi determinate de specificul activităţii militare. Solicitat pe multiple planuri, pus în relaţie cu un mediu relativ nou, la care trebuie să-şi adapteze comportamentul, integrat într-un sistem de relaţii specifice, militarul va manifesta trăiri deosebite, va încerca să găsească o conduită care să corespundă sarcinilor pe care este solicitat să le îndeplinească. În conduită se exteriorizează unitatea dintre psihism şi diferitele stadii ale comportamentului, se reflectă capacitatea militarului de a-şi dirija acţiunile, de a le regla în funcţie de solicitările externe, posibilităţile lui şi gradul de instruire pe care-l are pentru a efectua anumite acţiuni.
Conduita suferă anumite „abateri” de la firesc atunci când face obiectul cunoaşterii de către alţii. Comandantul de subunitate trebuie să aibă în vedere că pot fi şi situaţii când militarul, pe cât este de interesat în a-şi cunoaşte colectivul, comandanţii, colegii, pe atât va căuta să prezinte „spre” comandantul său acele calităţi care crede că îl favorizeazăă, va încerca să-şi estompeze nerealizările, să-şi atenueze neajunsurile. Reacţia de „rezistenţă la cunoaştere” faţă de comandant, declanşată de mecanisme psihice complexe, nu va fi interpretată ca rău-intenţionată, deşi îngreuiază cunoaşterea. Ea îl obligă pe comandant să apeleze la o metodă ştiinţifică, la individualizarea muncii de cunoaştere şi apropierea – pe calea dialogului – de universul de preocupări şi acţiuni ale militarului. Practica atestă că acolo unde între comandant şi subordonat se instaurează relaţii regulamentare, principiale, bazate pe cerinţele regulamentelor militare, se creează premisele favorabile deschiderii subordonatului faţă de şef. Ca urmare, cunoaşterea evoluează normal pe o cale ce produce „apropieri”, care o dinamizează, o îmbogăţesc cu date care, uneori, sunt inaccesibile celor mai „fine” metode şi tehnici de cunoaştere, atunci când militarul manifestă neîncredere în şeful său. Permanenta preocupare de a cunoaşte subordonaţii se circumscrie unui stil de muncă umanitar. Un comandant care este „distant” atunci când acţionează educativ asupra subordonaţilor nu poate să-şi realizeze sarcinile de cunoaştere a lor. Cunoaşterea şi educaţia sunt momente ale unui proces unitar, imposibil de separat în planul acţiunii.
Aşa cum orice acţiune educativă respectă cerinţele ştiinţifice ale managementului, se desfăşoară pe bază de obiective, şi în cunoaşterea oamenilor fixarea, urmărirea şi realizarea concordanţei între obiective şi rezultate conferă caracter ştiinţific acestei importante activităţi.
O particularitate a activităţii de cunoaştere este faptul că nu există un timp „special” destinat pentru aceasta, ci se realizează în relaţia nemijlocită comandant-subordonat. Cunoaşterea se derulează astfel la instrucţie, pe parcursul activităţilor educative, sau în misiuni diverse. În aceste condiţii, continuitatea în cunoaştere se realizează printr-o permanentă corelare între contactul direct cu subordonatul şi interpretarea corectă a datelor culese, precum şi a acţiunilor observate. Aproape întotdeauna comandantul de subunitate este preocupat de mersul propriu-zis al acţiunii, de realizarea scopurilor pe care şi le-a propus, de măsurarea rezultatelor care se obţin. Pe acest fond de preocupări, este posibil să se comită unele inexactităţi în cunoaştere, să se omită cunoaşterea unor însuşiri, să se generalizeze pripit un anumit act de comportament (care să fie interpretat ca trăsătură definitorie).
Se constată, uneori, o tendinţă de repartizare neuniformă a interesului pentru cunoaştere de-a lungul unei perioade de instrucţie. De regulă, în primele etape, interesul pentru cunoaştere este dominant, pentru că atunci există o cerinţă de cunoaştere mai mare, fiecare comandant vrea – într-un timp scurt – să-şi evalueze subordonaţii, şi, în funcţie de aceste rezultate, să-i solicite în plan profesional. Ulterior, când comandantul „îşi face o părere” despre subordonaţi, când are deja unele argumente pentru repartizarea lor, interesul se diminuează. Se ajunge, în unele situaţii, ca acest proces să fie socotit „implicat” în fiecare acţiune şi astfel să se „justifice” lipsa de interes pentru explicitarea datelor de cunoaştere, pentru sistematizarea lor şi constituirea unui „tablou evolutiv”, corespunzător devenirii fireşti a militarului. Când se procedează astfel, se omite adevărul fundamental că evoluţia ostaşului este continuă şi se datorează, în principal, influenţelor exercitate asupra sa în subunitate, în procesul instruirii pentru luptă. Comandantul subunităţii, cunoscând diferitele etape ale formării comportamentului şi personalităţii în conformitate cu cerinţele acţiunii militare, evaluează, de fapt, efectele influenţelor pe care le exercită el asupra subunităţii, modul în care sunt „recepţionate” informaţiile pe care le transmite, capacitatea fiecărui subordonat de a se transforma în raport cu acţiunile comandantului lor.
Extras din „Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncţională”, Gabriel Dulea, Editura Militara, Bucureşti, 2008