Extras din „Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncţională”, Gabriel Dulea, Editura Militara, Bucureşti, 2008
Găsim necesar să facem o incursiune teoretică în problematica teoretică a temperamentului, utilă pentru cei ce nu au studiat-o, dar şi pentru reamintirea unor noţiuni pentru cei care au luat contact cu acestea în şcoală sau cu alte prilejuri.
Deşi omul se dezvoltă în primul rând sub influenţa condiţiilor de viaţă şi educaţie nu se poate neglija rolul eredităţii în evoluţia sa. Omul se naşte cu anumite particularităţi anatomo-fiziologice. Pentru problemele care ne interesează pe noi, desigur cele mai însemnate sunt particularităţile fiziologice ale sistemului nervos central, şi anume : forţa, mobilitatea, echilibrul proceselor nervoase fundamentale.
La unele persoane, rezistenţa la solicitările de toate felurile este mare, deci sistemul nervos este puternic. La altele, întâlnim o situaţie inversă, rezistenţa este mică, ca atare sistemul nervos este slab. Capacitatea funcţională a sistemului nervos este caracterizată prin forţa proceselor nervoase fundamentale.
Forţa procesului de excitaţie poate fi mai mare decât forţa procesului de inhibiţie (cele două procese nervoase echilibrându-se cu greu) şi invers. De aici, calificarea de sistem nervos central neechilibrat. Atunci când forţele celor două procese nervoase opuse, fiind apropiate, se cumpănesc cu uşurinţă, sistemul nervos este apreciat ca echilibrat.
Mobilitatea activităţii nervoase se apreciază după viteza cu care procesele nervoase sunt declanşate, se răspândesc şi trec unul în altul, după viteza cu care se restructurează legăturile temporare. Dacă acesta se desfăşoară repede vorbim de mobilitatea proceselor nervoase. Dimpotrivă, desfăşurarea lentă a proceselor nervoase este calificată ca inerţie.
În activitatea nervoasă superioară, forţa, echilibrul şi mobilitatea apar în unitatea lor, în strânsă legătură una cu alta, alcătuind complexe de însuşiri.
În literatura de specialitate întâlnim următoarele complexe sau tipuri fundamentale de activitate nervoasă superioară : puternic, neechilibrat-excitat puternic, echilibrat-mobil, puternic, echilibrat-inert şi, în sfârşit, slab.
Ceea ce ne reţine atenţia în primul rând atunci când observăm conduita cuiva sunt aspectele energetice şi dinamice. Abia am cunoscut o persoană şi de aceea nu ne dăm seama, încă, ce fel de om este; dacă este capabil în profesiunea sa, dacă este sincer sau viclean, egoist sau generos. Îi observăm însă mişcările, reacţiile afective, vorbirea. Un om poate fi domol, tacticos, imperturbabil, cu răspunsuri întârziate şi vorbirea rară. Altul iute, neliniştit, dă răspunsuri promte şi va vorbi cu repeziciune. Sunt persoane extrem de energice, cu mişcări bruşte, gata oricând să-şi iasă din fire, să „explodeze” şi care vorbesc „repezit”. În sfârşit, vom întâlni persoane cu o conduită care dovedeşte un deficit de energie, sunt oarecum „astenice”, deseori timide, foarte sensibile la cele ce se petrec în jur, evită manifestările zgomotoase şi violente, vorbesc de regulă încet, rar, „fără vlagă”.
Pe baza unor astfel de date ne putem forma o primă impresie despre temperamentul persoanei observate, adică despre latura dinamico-energetică a personalităţii.
În vorbirea curentă întâlnim deseori astfel de aprecieri despre oameni : că au temperamente „forte”, temperamente năvalnice, egale sau inegale, inerte, delicate etc. Există însă o clasificare mai precisă a temperamentelor, care dăinuieşte încă din antichitate. Sunt temperamentele : coleric, sanguin, flegmatic şi melancolic.
COLERICUL este neliniştit, impetuos, uneori impulsiv, îşi iese repede din fire, este înclinat spre „explozii” afective, are sentimente puternice şi durabile, dar este inegal în manifestări, se lasă uşor cuprins de stări de alarmă sau furie, îşi risipeşte neeconomicos energia şi, de aceea, periodic este cuprins de stări de oboseală şi indispoziţie, dar îşi revine repede, trecând la supraexcitare. În absenţa unei educaţii eficiente, colericul va ajunge un om care se stăpâneşte cu greu, irascibil şi nerăbdător.
SANGUINICUL este vioi, mobil, cu o mare capacitate de adaptare la orice împrejurare, aproape întotdeauna bine dispus, stabileşte cu uşurinţă contacte cu alte persoane, dar nu este înclinat spre sentimente puternice şi stabile; în ciuda exuberanţei şi activismului său continuu, este totuşi un om care se poate stăpâni cu uşurinţă, dacă este educat în acest sens.
FLEGMATICUL este de un calm aproape imperturbabil, nu are reacţii emoţionale vii şi rapide, pare deseori indiferent, se impresionează mai greu, dar este înclinat spre sentimente şi obişnuinţe foarte stabile, în activitatea lui se concentrează puternic şi nu este distras cu uşurinţă.
MELANCOLICUL se caracterizează printr-un tonus slab al conduitei. De aceea nu-şi manifestă intens reacţiile afective şi este înclinat spre interiorizare : nu are mare rezistenţă la stările se încordare şi suprasolicitare. În schimb, este capabil de acţiuni analitice de mare fineţe şi care necesită multă răbdare şi grijă pentru detalii.
Trebuie menţionat faptul că niciodată factorii educaţionali din societate nu educă temperamentul ca atare, ci aptitudinile şi caracterul, prin intermediul acestora influenţând indirect şi temperamentul. Dar în educarea uneia sau alteia dintre aptitudinile sau trăsăturile de caracter ale militarilor, altfel trebuie să se lucreze cu un sanguinic decât cu un flegmatic, altfel cu un coleric decât cu un melancolic. De exemplu : la sanguinic se va pune accentul pe formarea unor interese şi înclinaţii stabile, pentru a stabili o direcţie în care să persevereze; la flegmatic se va avea grijă îndeosebi de educarea unor interese şi înclinaţii mai variate; la coleric va trebui să se canalizeze energia într-o direcţie creatoare, asigurându-se o severă şi raţională organizare a activităţii; la melancolic este necesară o grijă deosebită pentru a stimula energia, pentru a-i comunica încredere în forţele proprii şi a-l sprijini continuu cu multă căldură şi atenţie.
Cum am putut constata, temperamentul constituie una din însuşirile psihice ale personalităţii militarilor. El reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii şi imprimă o notă dominantă tuturor trăirilor şi comportării persoanei.
Temperamentul este de natură ereditară, reprezentând manifestarea comportamentală a tipului de activitate nervoasă superioară. Tipul de sistem nervos nu are însemnătatea unei caracteristici esenţiale şi nu este relaţionat cu aprecierea calitativă a personalităţii. Valoarea socială a unei persoane este dată de acele însuşiri care o pun în raporturi calitative cu lumea, respectiv motivaţia, atitudinile, caracterul. Totuşi temperamentul prezintă o mare însemnătate sub raportul utilizării cât mai eficiente a diferitelor tipuri de activitate nervoasă superioară în activităţile sociale.Temperamentul poate fi cunoscut pe baza diagnosticării tipului de activitate nervoasă superioară caracteristic individului.
Prezentăm în continuare o modalitate de cunoaştere a temperamentului cu posibilităţi de măsurare şi interpretare a activităţii nervoase superioare.
Pe baza activităţii zilnice şi prin observarea atentă se va face aprecierea celor 16 indicatori (subsumaţi celor trei dimensiuni ale activităţii nervoase superioare) pe scara cu cinci valori, pentru fiecare subordonat în parte.
Desigur, cunoaşterea temperamentului înseamnă doar un aspect al cunoaşterii personalităţii militarului. Prin activitatea zilnică cu subunitatea, în contextul tuturor activităţilor, începând cu încadrarea în programul zilnic, efortul depus în procesul de instruire, activitatea desfăşurată în cadrul manifestărilor educative din subunitate, comandantul de subunitate poate să diagnosticheze şi alte dimensiuni ale personalităţii(aptitudini, caracter); corelarea acestor observaţii îi va permite obţinerea unei imagini globale despre fiecare subordonat pe baza căreia îşi poate construi un demers educativ adecvat.
Tipurile temperamentale pot fi puse în relaţie cu comportamentul de conducător. Precizăm că temperamentul constituie doar premisa biologică a comportamentului de conducător; el se învaţă, se construieşte prin educaţie, instrucţie, experienţă. Premisele temperamentale însă facilitează sau îngreunează această construcţie. Deci temperamentul apare în raport cu comportamentul de conducător doar ca premisă, ca potenţă ce va fi sau nu va fi pusă în valoare.
Subliniem încă o dată că diagnosticarea trăsăturilor temperamentale ale unui individ nu înseamnă automat catalogarea lui definitivă într-un anumit tip de comportament şi asta din două motive : a) oamenii nu pot fi caracterizaţi de un tip pur de temperament (sangvinic, coleric etc.), ci temperamentul fiecăruia este mai degrabă un amestec de trăsături specifice pentru 2-3 tipuri temperamentale, din care însă un anumit tip de temperament se conturează ca dominant; b) prin educaţie, instruire, experienţă de viaţă, anumite trăsături temperamentale se atenuează, altele capătă un contur mai precis, se regăsesc mai pregnant în comportament. De aceea, se impune atenţiei faptul că diagnosticarea temperamentului constituie doar un indiciu de plecare care completat cu observaţiile zilnice conduce la concluzii juste pentru fiecare subordonat în parte.
Extras din „Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncţională”, Gabriel Dulea, Editura Militara, Bucureşti, 2008
